A șaizeci și una ultimă zi din an… Tristă, reflexivă… Cum au fost celelalte? Cam la fel, cu excepția celor trăite în Islazul copilăriei,  când mergeam cu Sorcova. Atunci, satul mi se părea un uriaș pom înflorit, iar eu, o albinuță harnică și inocentă, pornită să ducă polenul armoniei și-al tinereții fără bătrânețe, al  belșugului, din casă în casă. Pe nesimțite, timpul a uscat creangă după creangă, florile s-au scuturat și buturuga de acum mai amintește, singură, de vremurile acelea mitice. Mai apoi, colindătorii s-au auzit tot mai departe, din ce în ce mai departe, ca prin vis… Și mai rar… Cocoțat pe  dâmbul dintre ani, mă uitam șovăielnic ba în spate, ba în față, și îmi căutam drumul. Dacă l-oi fi greșit? m-am întrebat adesea. Îmi trăgeam sufletul sfâșiat de îndoieli, îmi  scuturam genele de praful atâtor  frământări  și o luam  din loc. Drumul meu, mereu și mereu, nu cumva să-l ratez!

Astăzi, sunt iarăși în vârful ridicăturii  de zile și nimic nu mai seamănă  cu starea de altădată. Toate trăirile mi s-au domolit și atârnă ca niște roade coapte ce așteaptă să fie culese. S-a înseninat și s-au topit zăpezile de demult, o poartă  aurie mi se deschide înainte. Mă opresc, îmi dreg glasul  și mă pregătesc să-İ mulțumesc Celui de Neocolit:

„Doamne, m-am plâns că viaţa mi-e cumplit de grea
Te-am rugat să mi-o iei… n-ai vrut să m-asculţi…
Mi-ai spus atât: să nu mai fie numai a mea,
S-o-mpart cu alţii, cu cât mai mulţi…

Am pornit atunci să-mi arunc unora haina,
Altora pâinea, sandalele, banii;
Am colindat lumea, m-am despuiat, am pierdut anii…
Tot mai copleşitoare mi se făcea povara şi taina…

Din nou m-am întors şi m-am jeluit:
Doamne, sarcina, iată, sporeşte…
Abia mai pot, priveşte, zac strivit…
«Nu mai da tu!» m-ai sfătuit
«Ce să fac atunci?»

Mi-ai poruncit:

«Tu de-acum primeşte!»

Şi-am început să iau: de la unii sfat,
De la alţii necaz ori durere,
Am primit tot ce mi s-a dat;
Câțiva hulă şi ură mi-au aruncat,
Mulți  cu lacrimile lor m-au încărcat,
Am împărţit cu mulţi deznădejdi, răni, suspine,

Mi-au dăruit atâta chin, cât mă mir c-a încăput în mine,
Rar de la cineva o lumină şi mai rar o tăcere…
Toţi în căuşul sufletului mi-au turnat
Numai bătăi, ruşini şi sfâşiere…

Doamne, darul a crescut mereu nemăsurat:
-Un munte de obidă şi nemângâiere –
Nu mă-ndur din inimă să mi-l smulg,
E al meu, l-am cules, milă de la ei şi gând de la Tine

Uitat,

Fără niciun păs ori grijă de mine;
Ca să-l duc mi-ai hărăzit atâta putere,
Că de-atunci povara mea n-o mai simt nici cât un fulg;

Doamne, fii binecuvântat!”[1]


[1] Vasile Voiculescu, Povara