MOTTO:

„Alții consideră România o cantitate neglijabilă. Pesemne că e o străveche racilă românească de a trage la străini, din dușmănie  pentru ai tăi !”

Alice Voinescu, Jurnal

        Deunăzi, la Aachen, cancelarul Germaniei și președintele Franței au semnat un  tratat prin care cele două state își vor crea o armată comună. Oastea Europei, cică! Așadar, cheltuieli suplimentare pe tărtăcuța sărmanilor contribuabili de pe „Bătrânul Continent”… Scopul? Scutul militar de apărare împotriva pericolului reprezentat de Rusia, China și Statele Unite ale Americii, semn că bau-bau-ul NATO s-a demodat și nu mai sperie pe nimeni. La evenimentul istoric  a participat  și „Păunul din Deal”, mândru nevoie mare, motiv să  susțină și un discurs, dar nu în limba lui Eminescu, ci a lui… Goethe. Deh, sângele, apă nu se face… Ascultându-l pe sibian, mi-am amintit de scena povestită lui Vintilă Horia de Puiu Anastase, în vremea exilului forțat al amândurora. Neamțul nostru  o fi citit-o vreodată? Mă îndoiesc serios, de aceea i-o spun eu, merită cunoscută și rumegată pe îndelete! Vasăzică, naratorul „se afla cu un pluton pe care îl comanda, ca ofițer de rezervă (în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, n.m.), în plină stepă, undeva dincolo de Don, era o dimineață de vară, se opriseră la un puț, soldații se bărbiereau, se spălau, se odihneau și fumau, când apăru un autobuz din care coborâră niște SS, solizi, impecabili, militari până în măduva oaselor, cavaleri ai acelui Apocalips tehnic, începură și ei să-și  facă toaleta de dimineață, apoi se instalară la umbra autobuzului, întinși în niște șezlonguri comode, când, de pe colina de peste drum, ajunseră  până la ei răgetele disperate ale unei vaci care, legată  de un stâlp, în fața unei bojdeuci mizerabile, se învârtise în jurul lui până  când funia ajunsese la par. Cum nu-i dădea prin cap să se învârtească invers, botul i se înfunda în praf și deci, panicată de asfixiere, umplea stepa de răgetele ei. În bojdeucă, nicio mișcare. Până când, în lumina curată a dimineții de vară, apăru un mujic sculat din somn de biata vacă, murdar, zdrențăros, frecându-și ochii la acea oră când omul câmpului ar fi trebuit să fie la lucru, undeva printre brazde sau explozii. Se uită la vacă, apucă un par, sau îl smulse dintr-un zăplaz și începu să bată vaca, evident supărat  pe ea pentru că îl sculase din somn. Animalul răgea de ceasul morții. Unul dintre soldații SS se ridică atunci de pe șezlong, se îndreptă, foarte încruntat, deranjat din clipele de odihnă atât de  rare și de prețioase pentru un luptător, se apropie de mujic, scoase revolverul din centură și, dintr-un singur foc, ucise pe rusnacul neprevăzător, îl întoarse la somn, de data asta de veci. Obligă vaca să dea îndărăt, o eliberă, deci, din teroarea ei de vacă  sugrumată,  se întoarse la autobuz, se întinse satisfăcut de ispravă și-și continuă somnul în liniște. Românii priveau înmărmuriți. Amândouă personajele, soldatul german și mujicul slav, nu le ajungeau în lumina înțelegerii. De ce rusul nu dezlegase vaca? De ce neamțul omorâse pe rusnac? Un soldat român, dacă i s-ar fi dat timp, s-ar fi îndreptat spre centrul dramatic de pe coline, ar fi eliberat vaca și i-ar fi tras două palme mujicului, poate că nici măcar atât, deși le merita. Dintr-odată, obligat de soartă, românul fusese pus în fața unor ființe situate dincolo de omenia lui tradițională și, în același timp, cotidiană.”[1]

De ce este încă nevoie de soldați, de ce omul se înarmează întruna și caută să ucidă planificat, de ce ? Prin  ce ne deosebim de strămoșii noștri din grotă? Doar prin armele ultraperformante și prin perversitatea tot mai sofisticată a minții? Altminteri, vaca din întâmplarea trăită  de Puiu Anastase e chiar România, da, da, vaca de muls a tuturor năvălitorilor  voraci și cruzi nimeriți pe aici. Căci rusul ne-a tras destule bâte peste greabăn, ne-a luat laptele,  vițeii, furajele, nu s-a dat în lături de la nicio mojicie și samavolnicie, ca orice cotropitor străin suit cu bocancii pe grumazul poporului cucerit… Acum, se pare, teutonul l-a înlocuit pe vecinul de la Răsărit,  singura deosebire fiind aceea că a lungit nițel funia de care suntem priponiți de par și ne-a mărit  rația de fân… Asta se cheamă, chipurile, libertate… Ehe și sunt destui boi s-o creadă! Geaba mugetul bietului animal, Klaus Iohannis, întruchiparea mediocrității exemplare, cu glazură făloasă, „își continuă somnul în liniște”… Măcar de i-ar fi sforăitul românesc, însă și ăla e în graiul nibelungilor…

–––––––––––––––-

[1] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu, 1989-1992. Jurnal torinez, 1978