În memoriile sale, Annie Bentoiu scrie că, „în schimb, Vintilă Dongoroz, noul profesor care preda dreptul penal, era o prezență neobișnuită. O certă distincție fizică și o rezervă distantă izolau omul de materia predată; vocea cu vibrații egale înlănțuia frazele fără cabotinism, fără puncte culminante, fără persiflare și fără salturi dinamice; dinamismul se refugiase în succesiunea organizată a ideilor. Ele se aflau toate sub acel veșmânt sonor monocord din care nu trebuia să pierzi nicio silabă, iar descoperirea lor era o adevărată încântare. Astfel,  peisajul faptului penal, care ar fi putut deveni patetic sau sinistru, rămânea încadrat rațional, deci decodabil și făcând parte oarecum din normalitate prin aspectul său de abatere, ce întărea implicit existența legii. Cursul putea exercita o adevărată fascinație.”[1] Descrierea părintelui Dreptului penal modern românesc  emoționează,  este vie și are darul de a-l readuce printre noi pe eminentul dascăl, încă actual.

După vreo două sute de pagini, diarista realizează un alt tablou de păstrat peste veacuri: „Într-o altă zi, am fost să asist la un curs de drept internațional public. Materia, îmi spuneam eu, era cu adevărat interesantă. Am presupus că asistau la acel curs și studenți din alți ani, de vreme ce el avea loc în aula mare. Aici, surpriza pe care am avut-o a fost și ea importantă, deși de cu totul altă natură. Aula era atât de slab luminată, încât nici n-am putut observa dacă era plină sau nu, iar profesorul, care arăta ca un student ceva mai în vârstă, stătea cocoțat de-a dreptul pe catedră, bălăbănindu-și în gol picioarele cu încălțări albe. Era într-un costum închis, fără cravată, cu gulerul cămășii răsfrânt ca pentru o partidă de sport. De data asta am priceput ceva mai repede cã totul era studiat: fără îndoială, nu eram singura care-și amintea cu oarece nostalgie de ținuta vechilor noștri profesori și de aerul majestuos pe care li-l dădea roba neagră, de care nu se lipseau decât arareori.(…) Tânărul profesor era foarte inteligent, vorbea precis și jongla cu formulele într-un mod cât se poate de degajat. Avea și umor (era Tudor Popescu, devenit ulterior o somitate în profesie) și l-am urmărit cu acea plăcere pe care ți-o dă constatarea performanței în orice domeniu.”[2] Personajul este o altă  legendă a lumii juridice de la noi și, din fericire, l-am cunoscut de la distanță,  din ședințele  de partid de la facultate. „T.R.P.”, cum îi ziceam cu toți, era specialist  în Drept comercial internațional și apăra interesele României în fel de fel de litigii prin străinătate. De aici și lejeritatea cu care se raporta la o realitate nu întotdeauna  comodă, oricum umplea spațiul cu personalitatea-i iradiantă. Slobod la gură și deocheat deseori în exprimare, făcea deliciul oricărei asistențe. Țin minte,  de pildă, că la o astfel de întrunire, o colegă  a întârziat. Întrebată de ce nu a ajuns la timp, ea s-a explicat  fâstâcită: „Am fost să iau  o carte de la bibliotecă și doamna de acolo se mișca foarte încet”. Din amfiteatru, vocea inconfundabilă a profesorului Tudor Radu Popescu a dezmorțit dintr-odată atmosfera rigid-solemnă: „Dar se mișca bine?” Altădată, a traversat bulevardul Gheorghe Gheorghiu-Dej (cum se chema atunci) spre cofetăria Tosca, printr-un  loc nepermis. Un milițian de la Circulație l-a fluierat, l-a oprit  și l-a amendat  cu 50 de lei. Contravenientul  n-a  comentat, însă a scos o bancnotă de o sută și l-a lămurit șugubăț  pe organul  vigilent: „Tinere, ia o sută, că tot pe-aci voi  traversa înapoi!” În urmă cu destui ani, omul acesta de-o inteligență sclipitoare și-a  pierdut  mințile și rătăcea prin București, nici măcar  numele nu și-l  mai știa, Dumnezeu să-l odihnească!

Devin nostalgic… Profesorii mei de la Drept… Le datorez atâtea… Cum să înghesui în câteva rânduri un pătrar de existență  academică? Încerc…

Paul Gogeanu, cel adorat de studenți, pe care și-i apropiase și dincolo de cursuri sau seminare, împărtășindu-le la cârciuma Tismana povești interzise publicului larg…

Emil Molcuț, o instituție  culturală în sine, nu doar pedagogică, o memorie fabuloasă, un suflet de-o rară sensibilitate  ascuns premedidat sub masca de duritate și intransigență…

          De romani nu ne-am temut

          Nici atunci când ne-au înfrânt,

          Dar  la cursul de Roman

          N-aș mai scrie înc-un an[3] !

Ioan Muraru, sobru și modest, măsurat la vorbă și în gesturi, niciodată  cu ieșiri  necontrolate…

          Mic la stat, dar mare-n Sfat,

          Pe toți  legi ne-a învățat,        

          Drepturi și îndatoriri,

          Noi i-aducem mulțumiri !

Gheorghe Beleiu, poezia Dreptului civil, scăpărător și risipitor deopotrivă, efervescent și generos, îl priveam  ca pe un geniu nu totdeauna înțeles de către cei din jurul său…

          Dintre  multele Persoane,

          Cum puteam să-l  uităm  oare,

          Pe nea Gică, suflet mare,

          Moț de moț, fără fasoane?

Ioan Ceterchi, cu tonul său  somnolent, mereu egal, nu ne privea niciodată în ochi, se  afla la apusul unei cariere politice de rang înalt…

Costică Bulai, sfătos ca un bunic și,  de aceea, înțelegător cu nepoții din bancă și atunci când  făceau boacăne. N-am să uit niciodată povața  dată la un curs: „În penal, să nu spui vreodată că mai rău  nu se poate !” Și, ca să pricepem, ne-a depănat istorioara unui deținut condamnat la moarte  prin  spânzurare, care, în  preziua execuției, se lamenta colegilor de celulă: „Mai rău nu se poate, vai de capul meu!” Seara, ordinul s-a schimbat,  în sensul că, înainte de a-i lega ștreangul de gât, va fi crestat pe corp și  i se va presăra sare pe răni…

Daniela Păunescu, prezență discretă, dezavantajată de materia predată, Drept cooperatist, agrar și funciar…

          Tot  mergând pe la Agrar,

          Același cu Funciar,

          Învățai de boi și vaci,

          De pășuni și de araci !

Nicolae Popa, plimbându-se agale printre rândurile de studenți, nestând o clipă locului, jovial și blând…

          Să  faci doar ce zice Popa

          Din bătrâni am învățat,

           Dar la curs, la Teorie,

           Ne-am convins încă-o dat’ !

Aurel Dincu, îndrăgostit de versuri, îndeosebi cele minulesciene, un prieten mai mare al nostru,  stins pretimpuriu…

          Ne-a plimbat pe la Găești,

          Cum să nu ți-l amintești?

          Ne-a iubit, ne-a recitat,

          Și-astfel multe-am învățat !

Gheorghe Moca, cu  aerul său de politruc, deloc agreabil,  luat mereu în bășcălie de T.R.P., ambii brăileni la origini…

          Prin strâmtori  și Vatican,

          Petrecut-am noi un an,

          Îndurând   vânturi   haine,

          Dar acum ne e mai bine !

Ștefan Georgescu, spirit complex și erudit, cu aeru-i detașat și netulburat părelnic de toanele epocii nu tocmai favorabile iubitorilor de înțelepciune…

          Stau și gândesc prea departe,

          Că-s cu dragoste  de carte,

          Învățai ataraxia,

          Superb curs Filosofia !

Antonie Iorgovan, fire năvalnică și autoritară, cu puternice reminiscențe ale educației cazone primite în școala militară, era nerăbdător să urce în ierarhiile universitare…

          La cazarmă fui  școlit

          Și-am ieșit prea instruit,

          Ore-n șir pot să vorbesc,

          Însă cursu-l ocolesc !

Francisc  Deak,  figură olimpiană, impenetrabilă, autoritate de nimeni contestată în materia Dreptului civil,  părea născut să fie  dascăl…

          Mai  târziu, de-om vrea un leac,

          Veni-vom la domnul Deak.

          Cum putem să-l uităm oare,

          Cu-al dânsului „Unchi cel Mare”?

Ion Neagu, pedant  și concis, adesea ironic, adeptul disciplinei  și rigorii juridice, fără  paranteze de prisos…

          La Procesual Penal

          Se-aud foșnete  de șal,

          Tremură studentele,

          De le cad poșetele !

Ion Lupaș,  un intrus în  cercul nostru strâmt de „dreptiști”…

          La Socialism,  la cursuri,

          Auzirăm dedesubturi,

          Cum  fac  greve muncitorii,

          Sfidându-i pe  toți patronii.

Nicolae Volonciu, totdeauna agitat, scotocind cu privirea fiecare chip din sală, de aceea greu de urmărit în expunerile sale…

Gheorghe Gilescu, molcom și blajin,  tern în prelegeri…

          L-am avut ca-ndrumător

          Pe Gilescu-senior,

          Știm ce-i un ordonator,

          De la domnul profesor !

Dan-Drosu  Șaguna, emfatic și distant, arar empatic cu noi…

Mihail Pușcoci, un munte  de energie, în ciuda fizicului plăpând, o cultură politică eclatantă, era o încântare să-l asculți…

          La Doctrine stam chitic

          Și mă  făceam foarte mic,

          Întrebam, dându-le  coate,

          Cum de le știe  pe toate?!

Constantin  Mitrache, lipsit total de charismă, purta  și o poreclă care-l dezavantaja din plecare – „Biluță”…

Lucian  Mihai, har pedagogic, putere de sinteză,  căldură în expunere, răbdare și tact…

          Noi acum știm ce-i un KNOW-HOW,

          Dar nu e decât bau-bau!

          Știm totul despre brevete,

          Despre mărci, despre procente !

Dragoș Sitaru, zâmbitor și afabil, săritor, cu pronunția graseiată – râu, rățușcă, rămurică –  marcă înregistrată,  îl percepeam ca pe un coleg grijuliu să nu ne rătăcim prin labirintul juridic…

          La Cotești, în podgorie,

          Mânca struguri cât o mie,

          Dar apoi, la Drept privat,

          Ne-a școlit și-am promovat !

Alexandru Athanasiu, minuțios și precis ca un neamț, spumos ca un italian, elegant ca un englez, nu simțeai niciodată când au trecut orele de seminar…

          Chiar de e-n matriarhat,

          Noi acum nu l-am uitat,

          Îi cântăm ca un  urat

     S-ajungă-n… patriarhat ! (n.m. era asistentul doamnelor Ghimpu și Păunescu…)

Sanda Ghimpu, personalitate acaparatoare, o puteai lesne  confunda cu eroinele prozei călinesciene, călătorise mult și ne împărtășea și nouă impresii de demult, păcat că n-am cunoscut-o mai îndeaproape…

          Ne-ați  purtat  mereu prin Indii,

          Depănând povești cu tigri

          Și-ascultând de glasul  fricii,

          Veneam toți la Dreptul muncii !

Viorel Ciobanu, șarmant și echilibrat, de-o inteligență covârșitoare,  seminarele dumnealui  erau adevărate sărbători…

          Și-am iubit și noi odată

          Un profesor cu mustață,

          Chiar de făceam fețe-fețe,

          Când nu răspundeam la spețe !

Valeriu Stoica  reprezenta noul val, cu altă deschidere culturală, cu  o altă abordare pedagogică, în care interacțiunea cu studentul devenea primordială…

Mariana Drăghici, ferecată cu  grijă în spatele unor frământări  interioare, unor nemulțumiri, probabil, care o siliseră să semene cu un funcționar conștiincios și atât…

Tonel Ciobanu, cu alura sa proletară, nu se încadra neam în peisajul sofisticat al facultății…

Saveli Zilberstein, intangibil și rece, dacă l-ai  fi auzit pe o bandă înregistrată  ai fi  avut  aceeași  senzație, nu te îndemna să tresari…

Aurel Pop, cu chipul său de fante interbelic, mi-a rămas în minte cu timbrul  său viril și mustața ferchezuită…

Avram Filipaș, cu morga-i statuară și neîntrecut în ditirambele propagandistice, altminteri blazat și dezinteresat profesional, dădea impresia că își irosește vremea cu noi…

Ada Petrescu, gracilă și discretă, emanând totuși forță, persuasivă și tenace…

Marieta Moraru,  neconvențională și relaxată, rujată strident, visând la zăpezile de altădată

Alexandru Negoiță, introvertit și retras, plat, nimic care să te trezească  din letargie…

Ion Filipescu, ponosit și dezlânat în prelegeri,  apropierea de pragul pensionării se vădea în întreaga-i atitudine…

Dumitru Brezoianu, complexat și rămas simplu asistent  sau conferențiar (nu mai rețin cu  exactitate), deși sărise bine de 50 de ani…

Gheorghe Crețoiu, distins și meticulos, străduindu-se în van să ne demonstreze că  modul de producție socialist îl întrece pe cel capitalist…

Momcilo Luburici,  o figură misterioasă, cu fuga sa din Iugoslavia, de frica lui Tito (cel puțin așa circula zvonul), îl priveam  ca  pe un personaj de roman picaresc…

Nicolae Culic, destins și niciodată grăbit, ușor distrat în aparență,  un interlocutor agreabil și interesant…

Ion Bucur,  bonom și timid, spontan și cu simț al umorului, un stelist înfocat, avizat și subtil…

Nicolae Georgescu, proaspăt  întors de la Geneva, întrupa noblețea, delicat și doct, un economist cu vederi ce nu  corespundeau de fiecare dată cu  cele oficiale…

Stanciu Cărpenaru, întruchiparea politeții  desăvârșite, lin și liniar ca o apă curgătoare de câmpie…

Emilian Stancu, tumultuos, tonic și electrizant, cu o atenție distributivă căreia nu-i scăpa niciun detaliu, făcea să vibreze laboratorul de criminalistică…

          Să ajungi criminalist

          Văzurăm că-i foarte trist…

          Că tragi poze la pahare,

          La oglinzi și la cadavre…

Corneliu Bîrsan, ardea, pur și simplu, tot trupul îi însoțea expunerile  minunate, întruchiparea pasiunii didactice clocotinde, dăruit să capteze și să-și  creeze discipoli…

Șansa ne-a ocolit să-i avem în amfiteatru pe doi profesori  excepționali – Constantin Stătescu și Ioan Totu – , însărcinați cu alte responsabilități în acel an – 1983 –  și nu numai.

Profesorii mei de la Drept… Unici, plămăditori de destine și însămânțători de entuziasme. Oameni, cu plusuri și minusuri, cu înălțări și prăbușiri. Mituri și modele de viață în anotimpul în care nădăjduiam să înflorim sub mentoratul lor. Un gând de mulțumire peste decenii, celor încă vii și celor prefăcuți în amintiri imposibil de șters din memoria afectivă a foștilor studenți !

––––––––––––––––––––––––

[1] Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959

[2] Ibidem

[3] Pentru banchetul organizat la sfârșitul cursurilor universitare le-am compus unora dintre profesori câte un catren, pe care însă nu le-am mai citit, așa încât  le reproduc aici, cu stângăcia lor cu tot…