Din când în când, în clipe de restriște interioară, mă retrag în lumea lui Cioran, atât de plină de profeții pentru noi, românii. Mulți îl ocolesc din pricina pesimismului său sumbru. Destui îi reproșează rătăcirea legionară din scrierile primei tinereți… Poate d-aia filozoful va recunoaște  la un moment dat că „Nenorocirea mea e de a fi crezut  că sufletul este totul, când de fapt  cuvintele sunt adevărații zei.”

Uneori, însă, de zeii aceștia neînduplecați nu e chip să mai scapi în veci, în ciuda ofrandelor aduse…

                                                  *

În cele aproape trei decenii de părelnică libertate, prin fața noastră  s-au perindat  fel de fel de indivizi cu carnet de partid… Și politrucii ăștia, unii caraghioși, alții grețoși de-a dreptul, ne țin cuvântări și discursuri în numele altora, fiindcă, de pildă, eu nu m-am regăsit  niciodată în pălăvrăgeala lor  demagogică. De aici, poate, și  observația cioraniană: „Cel care vorbește în numele celorlalți e totdeauna un impostor. Politicienii, reformatorii  și toți cei care invocă un pretext colectiv  sunt niște trișori.”

Dar mereu și mereu politica s-a înfăptuit prin  trișori, care au speculat exemplar dorința omului de a fi mințit…

                                                  *

Cum ar trebui să arate politicianul perfect ? Portretul ideal ni-l creionează același Cioran: „Un om politic desăvârșit  ar trebui să-i aprofundeze pe vechii sofiști și să ia lecții de canto; – și de corupție.”

Pe malurile Dâmboviței, lucrurile nu prea stau astfel, deoarece politicienii neaoși,  cei mai mulți, n-au citit nici Capra cu trei iezi, darămite pe vechii sofiști. Cât despre lecțiile de canto, iarăși nici pomeneală, noroc că destui dintre ei au învățat să  cânte denunțuri prin birourile procurorilor anticorupție. Nu se mai mulțumeau cu Aria calomniei interpretată sub cupola Parlamentului ori prin studiourile  de televiziune.

                                                  *

După ce am trecut pragul celor 50 de ani, am trăit revelația că  „toate neplăcerile în viață vin din participarea la un grup oarecare.”

 Solitudinea nu-ți procură decât neplăcerea  de a te suporta pe tine însuți clipă  de clipă. Un disconfort nu într-atât de primejdios ca atunci când accepți să devii un număr pe o listă ori băiat de gașcă... Așadar, e preferabilă mizantropia oricărei forme de socializare.

                                                  *

Inșii postdecembriști aburcați recent în dregătoriile înalte ale țării (cu mici excepții) au fost anticipați de  gânditorul  plecat din Rășinari: „Omul care domnește și nu crede în nimic, iată modelul unui paradis al decăderii, al unei suverane soluții date istoriei.”

Cu un amendament, totuși,  indivizii cu pricina cred în ei înșiși mai presus de orice. Sunt niște „îmbulziți de sine”, cu o expresie memorabilă a prozatorului Nicolae Filimon.

                                                  *

Adesea, scârbit de prăbușirea asta a omenirii, îmi vine și mie să urlu înspre dihania globalizării: „M-aș «converti» bucuros, dar la ce ?”

Chiar așa, la ce ? Ponosite mai sunt țoalele moderne ale condiției umane…

                                                  *

Nu zăbovesc  îndestul în lumea necruțătorului  exilat, iar la plecare  îmi dau seama că „Niciodată nu te poți feri îndeajuns de ghearele unui profet.” Să-și  fi cerut el scuze posterității românești prin vorbele acestea ?

Adesea,  îi simt ghearele înfipte în  carnea mea sângerândă și mă rog, pentru  a câta oară ?, ca România să-și  schimbe o dată și o dată fața…