Suntem asaltați din toate părțile de reclame publicitare, unele inteligente, altele imbecile  de-a dreptul. Pe micul ecran, ca și pe cel mare, pe stradă, pe ziduri, pe garduri, pe stâlpi, oriîncotro  îți întorci  privirea te izbești de texte  care te îndeamnă la ceva, sau care te îmbie să alegi un produs, un medicament, o clinică ori o casă de pariuri… Parcă am fi niște oligofreni incapabili să-și decidă singuri cotidianul mizer. Bunăoară,  sunt agasat zilnic  de impostura acceptată, contra cost,  desigur, de „Briliant”,  a cărui fotografie uriașă îmi zgârie retina. Pișicherul  fotbalist poartă o bluză de doctor (ba albă, ba verde, ba albastră) și are legat de gât un stetoscop. Pe brațele-i tatuate la modă sunt mâzgălite fel de fel de cuvinte inutile, iar mesajul posterului îmi produce  greață: „Dacă  Adrian Mutu ar fi medic, sigur ar îmbrăca halatul spitalului M Hospital !” Deh, „construim cea mai puternică echipă din România”, sunt lămurit definitiv și mă gândesc la batjocura adusă ostentativ slujitorilor lui Hipocrate… Chiar nu s-o fi găsit un medic adevărat care să promoveze imaginea noii unități spitalicești  ? Trec mai departe boscorodind și dau cu ochii de „Doamna-forță” și de „Doamna rupe-bara”. A, le știu deja de la televizor pe componentele naționalei de fotbal din  spotul acela sinistru. Când l-am văzut prima oară am crezut că actrițele puse pe arțag sunt fetele rele de la Penitenciarul Târgșor. Cu greu m-am dumirit că tipele pornite, chipurile, să răstoarne rânduielile incorectitudinii politice erau, de fapt, doamna portar, doamna apărător, doamna  atacant… Din ciclul cretin „șmecherie pe vampirie”… Asta ne mai lipsea, să luăm peste picior și doamnele și să  ridicăm în  slăvi lumpencrația. La coș cu valorile tradiționale, în minunata lume nouă nu e loc și pentru ele ! N-apuc să-mi duc la capăt gândul că o fătucă și un tinerel (bărbos, bineînțeles), nitam-nisam, mă  zoresc dintr-un dreptunghi cocoțat  pe o clădire: „Fă-ți cazino acasă!” Ptiu, drace, cazino nu-mi făcusem în casă… Ciudate vremuri și cu pandemia ce nu se mai sfârșește. Păi, la început ni s-a cerut să ne încropim la domiciliu biroul și să gustăm astfel din deliciile homework. La scurt timp eram sfătuiți să ne amenajăm și o sală de gimnastică, și alta de cinema, Dumnezeule,  câte să încapă într-o unitate  locativă? Bașca sălile de clasă ale prichindeilor… În ce încurcătură ne-a vârât  propaganda covidului ! „Nu mă privi în ochi!” zăresc pe un perete coșcovit și așa îmi explic criza condiției umane de azi. Oamenii evită să se mai privească în ochi, îmbotnițați și carantinați ca la carte. Și ce-ai putea să descoperi  în ochii celuilalt, în afară de frică și tristețe ? Grăbește-te să pășești neobservat  și pierde-te în izolarea domestică, „să fii original înseamnă să încalci egalitatea.”[1] Și nu uita, „zidurile sunt baza oricărei umani…”[2] ! În curând vom trăi la vedere, ca în  scena aia zugrăvită memorabil  de Evgheni Zamiatin: „Peste un ceas trebuia să vină draga de O. Simțeam  o emoție plăcută şi utilă. Ajuns acasă, m-am grăbit să cobor la biroul imobilului – i-am înmânat controlorului de serviciu biletul roz și am primit adeverinţa de permisiune să cobor storurile. Avem acest drept numai pentru zilele sexuale. Altfel, între zidurile noastre transparente, țesute parcă dintr-un văzduh strălucitor, trăim întotdeauna la vedere, scăldaţi în lumină. Nu avem ce ascunde unii de alții. În plus, asta ușurează munca grea şi înălțătoare a Păzitorilor. Altminteri cine ştie ce s-ar mai putea întâmpla. N-ar fi exclus ca tocmai clădirile ciudate, netransparente ale anticilor să fi generat jalnica lor psihologie celulară. «Casa mea (sic!) – citadela mea» – ce să le vină în gând !”[3] Mă trezesc  brusc la realitate citind pe un afiș imens că premisa unui dezastru e să pui  totul la îndoială. Culmea,  eu mă încăpățânasem să susțin că-i invers, dar se pare că m-am înșelat, semn că m-am născut prea târziu… „E seară. Ceaţă subțire. O țesătură opalin-aurie acoperă cerul şi nu se vede: ce-o fi acolo – mai departe, mai sus ? Cei vechi ştiau că acolo se află marele lor sceptic, stăpânit de plictis – Dumnezeu. Noi știm că acolo nu e nimic – un nimic albastru-cristalin, gol, necuviincios. Acum nu mai știu ce e acolo: am aflat prea mult. O cunoaștere absolut convinsă că este infailibilă înseamnă credinţă. Am avut o credinţă fermă în mine, credeam că ştiu totul despre mine.”[4]

          Am avut…

 –––––––––––-

[1] Evgheni Zamiatin, Noi

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Ibidem