În aprilie 1991, cu ocazia unei remanieri  a guvernului, premierul Petre Roman își încheia alocuțiunea în fața Camerei Deputaților cu următoarele cuvinte: „S-a vorbit mult în ultimele două decenii despre țări care au înfăptuit minuni în economie. Sunt neclintit convins: pășim azi pe un drum nou, pe un drum solid, pentru că mâine România  poate fi o minune, o minune nu pentru că ar fi ceva nemaivăzut, ci pentru ca România să devină ceea ce noi știm că poate. O țară în care este așa de bine  să trăiești”.

      De atunci au trecut 25 de ani, răstimp în care au pornit în bejenie câteva milioane  de români. Anual, de pildă, pleacă 3500 de medici, dintre cei… 3000 care intră în sistemul medical, în urma absolvirii facultăților de medicină.  Iar procentul celor aflați în pribegie, ne-o spune un raport al FMI, reprezintă aproape 20 % (16 % exact) din populația  recensată în 1990. În definitiv, șeful Cabinetului  din 1991 a avut dreptate, România  este o minune. O minune pentru că încă mai există și rezistă, la cât a trebuit să îndure din partea unor politicieni fie ticăloși, fie trădători, fie incompetenți. Dar o minune în care este îngrozitor să trăiești ! Chiar, o mai fi la fel de neclintit în convingerile sale revoluționarul cu pulover roșu din decembrie 1989 ?