În sfârșit, avem și noi, românii, coronavirus ! țipă, excitați la maxim, pe unde scurte, medii și lungi toți țiitorii de microfoane! S-au înviorat dintr-odată, după ce, deunăzi, oficialitățile  infirmaseră știrea, deși pe micile ecrane erau cronometrate secundele, minutele și orele până la  anunțul epocal. Isteria constituie materia primă a mass media și n-am cum să nu constat că, „treptat, ziarele s-au subțiat, dar s-au umplut de ură, au devenit mai înverșunate, mai disperate.”[1] Sunt difuzate fel de fel de imagini apocaliptice din China, zvonurile circulă cu viteză amețitoare, gradele de alertă se modifică neîncetat. (Stranie coincidență, „Zona 0”, de definiție, a neînzăbălatului COVID-19  este patria lui Mao, cu circa 800 de miliardari, la un recensământ recent, de vreo trei ori mai mulți ca-n America! Culmea, fruntașii topului și-au strâns averile din producția și  negoțul cu medicamente, precum și din industria de divertisment pe online! Asta da revanșă zdrobitoare a comunismului, să mai nege cineva superioritatea orânduirii bazate pe egalitatea și echitatea împărțirii sărăciei și bogăției…) Cifrele colportate sperie, înspăimântă, în spatele lor nici nu se mai zăresc oamenii. Oricum au măști ce le acoperă nasul și gura, aidoma botnițelor, desculții moderni ai turbatului veac… Economia mondială suspină, criza economică tropăie la ușă, bancherii juisează cu profit,  predicțiile finanțiștilor  sună rău de tot, lumea pare că a ajuns pe marginea prăpastiei, iar virusul ucigător coborât de pe Marele Zid înaintează amenințător și cucerește țară după țară. Magazinele sunt asaltate  barbar de hămesiții cu cărți de credit, aici și aiurea, prețurile  urcă vertiginos, bursele se prăbușesc primejdios, autoritățile dâmbovițene se întrec în excese, în tradiția nefastă a locului, comunicarea instituțională a îmbogățit dicționarul graiului neaoș cu un  cuvânt de conjunctură – carantinare -, repetat cu smintită euforie,  cămările  cetățenilor sunt transformate  în adevărate buncăre, stocurile epidemice s-au epuizat și mogulii planetari se gândesc deja să declare pandemia, zău că m-apucă pandaliile! Mă țin departe de vacarmul manipulării  asurzitoare,  am senzația că „Statul Universal” face un nou exercițiu și își  reglează  iarăși acordurile fine, vrea să vadă cum mai răspund subiecții mondializării la recenta provocare; pasămite, o recapitulare la zi a temelor predate de-a lungul ultimilor ani de globalizare efervescent-inconștientă. Da, monstruoasa arătare nu-i o născocire, căci prin anii ’70 Ernst Jünger se confesa unui jurnalist: „Trăim un  moment asemănător perioadei care precede bătălia de la Actium, când, după ce Octavian Augustus îl înfrânge pe Marc Antoniu, lumea intră de fapt într-un imperiu universal. Acum va fi la fel, fără război, însă  în plin conflict, omenirea  va intra în Statul Universal.”[2] D-aia refuz să mă mai înfrupt din produsele infestate programatic ce mi se livrează jurnalistic, am fost tras pe sfoară de prea multe ori ca să mă las prostit în continuare. În definitiv, „deosebirea dintre presa  de informații și cea de propagandă constă în aceea că prima transmite știri, iar cea de-a doua le creează.”[3] Și, din  nefericire, trăim din plin sub tirania propagandei, a minciunii ambalate în hârtie sclipicioasă… N-au trecut decât trei decenii de când eram mințiți cu nerușinare și cei mai mulți dintre noi am înghițit pe nemestecate tonele de rahat… Jurnalul[4] ultim al lui Vintilă Horia este  pilduitor din această perspectivă. Aflat în Spania în decembrie 1989, scriitorul exilat, pradă entuziasmului pueril, preia cu o surprinzătoare lipsă  de discernământ, informațiile agențiilor  internaționale de știri și le consemnează ca atare:  „Se pare că trupele care continuă să omoare lume fac parte din garda personală  a nebunului, alcătuite  din libanezi și coreeni din nord. (…) Se pare că Ceaușescu  s-a refugiat într-un buncăr, de unde dirijează rezistența absurdă și imbecilă a Securității.(…) La Timișoara lucrurile au atins culmea groazei. Au fost împușcați copii scoși din școli, pentru că părinții lor luau parte la manifestațiile contra paranoiei.(…) Au apărut  pe alocuri mercenari libieni și coreeni, din  garda lui C. Posturile de radio îndeamnă populația să iasă pe străzi, în speranța că astfel (se) va putea împiedica înaintarea  trupelor Securității.(…) Postul de radio București  a făcut apel la arhitecții care au desenat  planurile clădirilor de pe noul bulevard, ca să reveleze ascunzișurile unde se pare că se află  cei doi soți și statul major comunist. Mi se rupe inima văzând cum arde Palatul regal.(…) La Timișoara, după ziarele de azi-dimineață a avut loc un nou Katyn. Ar fi fost peste zece  mii de victime. Multe cadavre au semne de tortură. Pe măsură ce manifestanții erau arestați, erau și împușcați. Mulți au mâinile și picioarele legate cu sârmă.(…) La Constanța, unde încă  din primele momente se spunea că se întâmplă  ceva, se pare că elicopterele care-și luau zborul de pe vasele siriene și palestiniene au bombardat portul (chiar și un vas  sirian ancorat  acolo a deschis focul asupra instalațiilor din port), iar altele au încercat să atace Bucureștiul, însă au fost toate doborâte înainte de a ajunge deasupra capitalei. (…)  Se confirmă incendiul de la Biblioteca Universității, unde fuseseră transportate manuscrise prețioase de la Academie, greu încercată de cutremurul din 1977. Acolo se aflau manuscrisele lui Eminescu, care, se spune, au căzut pradă flăcărilor și apei pompierilor care încercau să stingă incendiul. Eminescu nu mai e decât spirit și memorie.” Radu Portocală reînvie și el atmosfera terifiantă de atunci: „Teroriștii sunt peste tot. Ei acționează cu o hotărâre și o cruzime feroce. Sunt gata să-și sacrifice viața. Ei îi ucid pe toți răniții în spitale. Îi masacrează pe copii în școli. Unul singur dintre ei poate să doboare un întreg regiment de armată. Ei sunt înzestrați cu puteri oculte. Au fost văzuți unii care au devenit invizibili. Au asupra lor seruri împotriva foamei și setei. Nu sunt chiar oameni. (sic!)

O mărturie : «Și-a smuls perfuziile, s-a îmbrăcat în trei minute, s-a năpustit pe scară, a sugrumat un rănit pe o targă, a lovit trei medici, toți soldații au fost capturați, i s-a dat un sedativ de cinci ori mai puternic, ne-a fost frică în timp ce-l așteptam pe procuror, era mort clinic, dar mergea când a ajuns aici, creierul i se scurgea prin ochi, avea o dublă perforație abdominală, brațul fracturat, cinci gloanțe în corp, și a fugit din sala de reanimare.»

Și mai departe: «Un altul nu avea vesta antiglonț și glonțul a ricoșat pe corpul său; nu știu, sunt hrăniți, drogați, antrenați pentru ca gloanțele să ricoșeze pe piele ca pe o armură!…» Apoi: «Priviți-l, este un bărbat, e tânăr, aspectul lui e chiar plăcut, este îngrijit, unghiile îi sunt curate, și iată-l că deschide ochii. Și nu e nimic în privirea sa, nici suferință, nici chiar ură! Înainte de a muri. Unul dintre ei ne-a aruncat:  «Nu v-am făcut destul ! O să vă omorâm pe toți!» Chipul lui s-a colorat în verde; au un miros special, dulceag».”[5] Rămâi mut, perplex, ce-ar trebui să mai pățim ca să ne trezim la realitate, să ne deșteptăm? Vă mai hazardați să luați în serios  presupusele atrocități din Wuhan și nu numai ?

„Mizeria mijloacelor de informare atinge, în  toate țările, lungi limite de prostie și de facere de rău. E mai bine să fii neinformat decât rău informat”[6],  scria premonitoriu Vintilă Horia prin 1989 și el n-apucase timpurile acestea  demente. Dezinformarea a  luat locul informării și, din păcate, „nicio revoluție nu mai e posibilă, deci niciun progres. Politica a devenit un  fel de structuralism axiomatic, în cadrul căruia afirmațiile dinainte formulate fac să încapă în ele teze și antiteze, ca într-o oală cosmică. Totul,  de pildă, e democrație, concept care nu înseamnă altceva decât supușenie la rigorile unui universalism univoc; orice rezistență, orice dorință de a crea nuanțe sau opoziții nu mai e admisă, sau e pur și simplu marginalizată, condamnată la izolare și apoi la uitare.”[7] Scurt și concis, fără speranțe, ca o rețetă inutilă pentru gripa cea asiatică…

După cum observați, nu s-a schimbat mai nimic între timp, manipularea este la fel de eficientă și de grosolan-violentă. În curând, „Statul Universal” va scoate pe piață și medicamentul-minune, întru îmbogățirea obscenă a cartelului farmaceutic, iar coronavirus, ca și SIDA, ca și zika, va deveni istorie, o întâmplare oarecare din istoria contemporană. Și de parcă nu era  suficient, românii trebuie  să suporte și virusul Cîțu, altă molimă căzută pe capul lor. Sturlubaticul nu vrea nici educație, nici sănătate, ci numai privatizare, ca bun patriot ce se închipuie. Cu ăsta e simplu, strigi la el – „Câț d-aci, jos de pe masa guvernului!” – și gata, s-a dus în nevoile lui, dar pe ăia care au născocit gripa chinezească, cu marketing desăvârșit, ca agresivitate, nu-i chip să-i stârpim. Dimpotrivă, jucăm după cum ne cântă ei, odioșii păpușari !

––––––––––––––––

[1] Guzel Iahina, Zuleiha deschide ochii

[2] În cartea lui Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu, 1989-1992. Jurnal torinez, 1978

[3] Alexandru Athanasiu, Călătorie în centrul inimii

[4] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu, 1989-1992. Jurnal torinez, 1978

[5] Autopsie du coup d’État roumain: au pays du mensonge triomphant (România, autopsia unei lovituri de stat: în țara în care a triumfat minciuna), Editura Calmann-Lévy din Franța, 1990

[6] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu, 1989-1992. Jurnal torinez, 1978

[7] Ibidem