Astolphe Louis Lénor, cunoscut ca marchizul de Custine,  a avut o viață tumultoasă și, poate de aceea, și-a căutat mântuirea  prin scris. Citindu-i Scrisorile de Rusia, nădăjduiesc  că a găsit nu doar mântuirea, ci și gloria postumă. De altfel, destui sunt de părere că volumul este „cea mai inteligentă carte despre Rusia scrisă de un străin.”[1] O Rusie a anului 1839, ale cărei  năravuri și moravuri s-au transmis peste vremi, ele dăinuind  și azi. Și unde „victimele ajung cei  mai zeloși complici ai călăilor lor”.

                                                          *

Machiavelicului „scopul scuză mijloacele”, francezul îi răspunde cu „mijlocul dezonorează scopul”.

                                                          *

În țara lui Ivan cel Groaznic, „tirania nu numai că nu răzvrătește mulțimile, dar le și atrage”, iar recunoștința e o povară. Ce aproape  e România  de meleagul ăsta !

                                                          *

Tot acolo, „patriotismul este întotdeauna mânjit de dorința de a place”. Iar „un popor care, sub motiv că ascultarea  este cea dintâi dintre virtuți, lasă moștenire  nepoților lui tirania, își nesocotește propriile interese; ba, mai rău decât atât, nu-și respectă îndatoririle”. Noi am născocit un proverb care, în esență, spune același lucru – capul plecat sabia nu-l taie – și l-am transmis testamentar din generație în generație.

                                                          *

Descrierea Kremlinului, o „splendidă oroare”, frapează, tulbură: „cetatea umbrelor”, „capodoperă a capriciului”, „Alcazarul slavilor”, „tabernacol al despotismului”. Scriitorul vede „o procesiune de vicii, scăpând din Kremlin prin toate ieșirile pentru a inunda Rusia”. Fortăreața construită de Ivan al III-lea a servit nepotului său – Ivan al IV-lea –,  satrapul care i-a speriat pe mujici prin cruzimea sa.  De aceea, „nimic nu este mai înspăimântător pe lume decât teama unui om autoputernic”.

                                       *

Petersburgul,  ca și Veneția, a fost tot „opera fricii”. E „visul unui uriaș îndrăgostit, povestit de un poet nebun”. Dar oamenii se dau în vânt după „poeții nebuni”…

                                       *

„Politica rusească a știut  să facă o dogmă din supunerea față de împărat”. Parcă în alte părți  ar  fi altcumva…

                                       *

„În Rusia  victimele nu au morminte, iar oamenii din popor sunt niște vicleni nostimi”. Ca-n toate țările semibarbare, de altfel.

                                       *

„Rușii se pricep la minciunile prudente” și „dacă varga de fier, ce călăuzește acest popor încă necioplit, ar înceta pentru o clipă să apese asupra lui, întreaga societate ar fi răvășită”. Propagandiștii moderni au poleit „varga de fier” cu foiță aurie și norodul șade nerăvășit în ancestrala blazare.

                                       *

”Când ni se ascunde puțin, eu bănuiesc multe”. Numai că firile bănuitoare nu sunt și active, se rezumă, cu precădere, la contemplarea răului.

                                       *

„A minți, aici, înseamnă a ocroti societatea, a spune adevărul înseamnă a zdruncina  statul”. De aceea, în lume, statele se zdruncină atât de rar.

                                       *

„Nu există avocați într-o țară fără justiție”. Chiar, mi-e teamă de o Românie  fără avocați.

                                       *

„Rusul gândește și trăiește ca un soldat…  un soldat cuceritor”. L-am cunoscut și noi, i-am simțit jugul ani de-a rândul, din  păcate. Dar nici americanii nu visează la altceva, să nu ne amăgim democratic…

                                       *

”Rusia este un trup fără viață, un colos care supraviețuiește prin cap, dar ale cărui membre, toate la fel de lipsite de vlagă, lâncezesc…” Însă ce violent  reacționează ele când capul le comandă să-și treacă prin foc și sabie vecinii.

                                       *

„De  la Petru I încoace, problema de rezolvat pentru oamenii care  conduc Rusia a fost aceea de a profita de progresele administrative ale națiunilor europene pentru a cârmui șaizeci de milioane de oameni în manieră orientală”. Perestroika și glasnost-ul lui Gorbaciov au fost astfel de progrese…

                                       *

Premonitoriu, împărăteasa Ecaterina îi scria  guvernatorului Moscovei, care se îngrijora că nimeni nu-și trimitea copiii la școală: „Dragă prințe, nu vă plângeți că rușii nu resimt dorința de a se instrui; dacă înființez școli, n-o fac pentru noi, ci pentru  Europa, unde TREBUIE SĂ NE  PĂSTRĂM RANGUL ÎN OCHII LUMII, căci  în ziua în care țăranii  vor voi să se lumineze la minte, nici dumneata și  nici eu nu vom  mai rămâne pe locurile noastre”. Presimțirea i s-a împlinit, Revoluția Roșie a îngropat definitiv monarhia la muscali.

                                       *

Iată Rusia lui Custine, „țara cea mai tristă, cea mai mohorâtă și cea mai goală de pe pământ. Șesuri nesfârșite, pustietăți întunecoase și  serbede”. Acesta să fie oare și secretul neocupării ei de către Napoleon și Hitler ?

PS: Textul a fost scris în iulie 2015 și  se găsește în volumul meu, Cartea ieruncilor. Gândurile de atunci sunt mai actuale ca oricând azi…


[1] Herzen Aleksandr, prozator, filozof și democrat-revoluționar rus