Plecăm din Bughea de Jos pe o cărare abruptă ce șerpuiește printre brazi și fagi viguroși. Zăbovim nițel pe buza Râpei Șoimului și ascultăm liniștea compactă din jur. E ca la începutul lumii. O luăm din loc, mai încălecăm o șa de deal și, deodată, turla bisericii ni se arată în vale. Priveliștea e nepovestibilă, cum să descrii Paradisul ? Lăcașul cel vechi, din lemn, pare aici dintotdeauna, chiar dacă se căznește să nu cadă. Înlăuntrul lui îl ascultăm pe părintele Teofil, care ne amintește că totul e dragoste și că păcatul cel mai mare al muritorilor este să-i condamne pe ceilalți, nu să-i judece ! Îl lăsăm pe monah să-și dumice sfințenia și părăsim schitul ce ne-a odihnit oleacă sufletele. Pe cer s-au adunat nori negri și dintr-o lucarnă ivită brusc în mijlocul lor aștept să apară o mână divină și să ne binecuvânteze…
„Apoi zică cine câte știe,
Eu cu mândru Solomòn oi zice:
Toate-s deșerte și nebunie!…
Căci numa de-acel este ferice
Care pe sine-a cunoaște-începe.
Și firea lucrurilor pricepe”[1].
––––––––––––––-
[1] Ion Budai-Deleanu, Țiganiada)
