În noiembrie 1944, douăsprezece personalități ale vieții publice din Franța au fost invitate să viziteze SUA. Între acestea și Jean-Paul Sartre, mai entuziasmat ca niciodată de perspectiva deplasării în Lumea Nouă, așa cum va nota Simone de Beauvoir în memoriile sale: „America înseamnă atâtea lucruri ! Mai întâi, tot ce era inaccesibil:  jazzul, cinematograful și literatura ei ne hrăniseră tinerețea, dar în același timp fuseseră pentru noi și un mare mit. (…) America mai era și țara care ne trimisese salvarea; era viitorul în  marș; era abundența, orizonturile infinite;  era un caleidoscop nebunesc, plin de imagini legendare; simplul gând că le-ai fi putut vedea cu propriii ochi făcea să se învârtă pământul cu tine. M-am bucurat nu doar pentru Sartre, ci și pentru mine, fiindcă știam că într-o bună zi aveam să-l urmez, fără îndoială, pe drumul acesta nou”.

      La fel am simțit și eu în 1993, la plecarea  în America, într-un nevisat   schimb de experiență, chiar am simțit că se învârtea pământul cu mine ! Nădăjduiam cu naivitate înduioșătoare că acesta  este  drumul nou, făgăduitor  de bunăstare și fericire. Aidoma  filozofului,  m-am întors puțin derutat de tot  ce văzusem, un amestec de încântare și dezamăgire. Și mie îmi plăcuseră oamenii, afabili, politicoși în  superficialitatea lor nedisimulată.  Îmi plăcuseră, de asemenea, rigoarea și precizia cu care funcționau instituțiile statului, părelnica transparență a acestora și controlul lor, aparent, desigur, de către simplul cetățean.  Dar, „în afară de sistemul economic, segregare și rasism, l-au șocat multe aspecte ale civilizației din emisfera vestică, printre care și conformismul americanilor, sistemul lor de valori, miturile, optimismul și felul cu care evită tot ce e tragic”, remarca romanciera, referindu-se  la impresiile soțului  său, la capătul acelui periplu inițiatic. Sigur, segregarea și rasismul dispăruseră în vremea din urmă, însă  celelalte rămăseseră  pe mai departe, săreau în  ochii străinului.  Legenda excepționalismului  american se fisura chiar  la ea acasă.

      După război, în  1954, Sartre va fi și musafirul sovietelor, care propovăduiau un drum altcumva, cu și pentru popor, un fel de Ierusalim politic. Oficialii pravoslavnici l-au plimbat pe un traseu ales cu grijă, cam același despre care pomenea și marchizul de Custine, prin 1839, astfel încât,  la înapoierea în Paris, autorul romanului Greața își va mărturisi încântarea, deplina  adeziune la construcția comunistă din Est. Starea asta de beție ideologică l-a ținut până în 1956, când invazia armată a muscalilor în Ungaria l-a dezmeticit din idealizarea unei societăți ce se depărta de închipuirile sale exaltate. O crimă a guvernului de la Moscova! a scris francezul în L´ Express în ziua de 9 noiembrie, pentru ca în 1968, în toiul Primăverii pragheze, să se dezică explicit și definitiv  de regimul egalitarismului asumat declarativ, însă contrazis de realitate.

     Așadar, nici această  a doua cale nu aducea râvnita armonie socială,  echilibrul mult așteptat era numai o  himeră abil trâmbițată și întreținută de   politicienii roșii, semn că trebuie să mai existe  și un al treilea drum. Poate îl vor găsi în cele din urmă chinezii1, că tot au pornit ei într-acolo ! Ratarea drumului este, cred, pricina împotmolirii omenirii în criza profundă  de astăzi. Criza regimului  capitalist.

–––––––––––––––––––––

1Un personaj imaginar  din cartea lui Radu Cosașu – Viața  ficțiunii după o revoluție – are o observație memorabilă: „Cred că astăzi asta e situația  stângii, cel puțin în Europa: să spună «pas» fără a se ridica de la masă, să nu mai încerce să ia puterea, mai ales că dreapta nu poate conduce fără să-i preia ideile. Totul depinde de cum va construi China capitalismul, sub conducerea Partidului Comunist, și cum se va socializa capitalul american”.