Ajung la Islaz, stârnit irezistibil de mirajul zăpezii. Cobor tulburat în valea dinspre Dunăre și Olt și o învălui cu privirea candidă a copilului de altădată. Îmi caut febril urmele de atunci, ca și pe cele scormonite de Azorică, un cățel negru și sprinten, cu care mă zbenguiam prin omătul gros și pufos. Stratul de nea, bălan și pricăjit, e neumblat cât îl chitești cu migală stăruitoare în irisurile înflorite dintr-odată. Iarna nu mai seamănă defel cu suratele ei de odinioară…

„A nins.
Câmpul și-a pus
cămașă albă de ginere,
Iar ca mireasă,
lumina ochilor mei.”

Ce mai nuntă hibernală a născocit și Ștefan Mitroi, prietenul meu de melancolie rurală… Mă uit în jur, nu-i țipenie de om pe întinderea mărginită de ape. Vântul se împlântă șfichiuitor în copacii desfrunziți și scâncetul lor se prelinge în zarea limpezită. Un „frig zornăitor, albastru”(1) s-a întărâtat să-mi biciuiască obrajii. Câteva rațe sălbatice plutesc grațioase și indiferente pe luciul mat al fluviului, acest „Amazon al Europei”. Se lasă seara și soarele apune înspre Gerai. Doamne, cum s-a vâlvorit cerul! Toate culorile strânse de-a lungul veacurilor s-au împreunat într-acolo, în cea mai fascinantă frescă mișcătoare imaginată de pictorii omenirii. Întunericul a aprins stelele licărinde… „Marginile zdrențuite ale norilor erau luminate de lună”(2) … S-a înnoptat de-a binelea, adânc și împovărător. Undeva, aproape de biserica din „Vale”, flăcări uriașe aduc „miros de năpastă” (3). O casă arde ca o torță. Cândva, când timpul nu apucase să „se destrame pe la cusături” (4), m-am pomenit în curtea cu pricina. Colegul meu de grădiniță, Mihai, mă chemase să ne jucăm și, neastâmpărați, am incendiat o grămadă de surcele chiar lângă bucătăria de vară. Puseserăm „creangă după creangă, făcându-le piramidă. La început, focul le lingea. Înainte să cuprindă crengile cu totul, parcă le încerca cu limba.”(5) Din fericire, bunica lui a văzut vâlvătaia ce se năpustise să muște lacom din lemnul acoperitoarei și nevinovata noastră pornire piromană a fost înăbușită la țanc. Asta s-a petrecut odată, cuvântul care „biruie blestemul timpului”(6), însă nimeni n-a catadicsit să ia în seamă semnele întâmplării. Acum nu s-a mai nimerit cineva să stăvilească stihia și, spre dimineață, din coșmelia în ruină au rămas doar niște cioturi fumegânde de pământ bătut, atât! Mi s-a părut (ori poate că am visat!) că aud o voce tunătoare din înalturi poruncindu-ne: „Plângeți-vă păcatele ! Vegheați și rugați-vă!”(7) Dar cui să cerem îndurare? Pe cine să păzim și de ce ? Tac neputincios. Un fuior de fum înecăcios s-a încolăcit peste satul ivit din amintirile ce mă frământă întruna. Chinuitor și deprimant, uneori. Irizant și senin, alteori. Islaz… Da, căci, „acela este locul unde sufletul meu s-a plămădit și acela este peisajul din care s-au născut cuptorul meu de imagini, orizontul și stilul meu, modelându-le în același timp pe măsura instinctelor mele proprii. Acolo am început să scriu și acolo am văzut pentru prima oară un om mort. Acolo am învățat să iubesc. Natura nu cunoaște jumătățile de măsură. Numai omul de la oraș este incomplet, vreau să spun unilateral, deci invalid. Țăranul este un întreg, încă din copilărie. Și mai ales țăranul de la Dunăre.”(8)

De aceea, mă întorc mereu și mereu în câmpia din care mi-am desfăcut aripile pentru a cuprinde lumea de dincolo de acasă. „Țăranul de la Dunăre” e o specie aparte, un rătăcitor prin vremuri și spații, cărând cu el dorul de neamul părelnic dus al desculților ce-l tot imploră să nu-i uite, să nu le îngroape memoria. Și, sensibil la suplica lor, damnatul băjenar le scrie zbuciumurile, aleanurile, eternitatea cea efemeră, fragilitatea sinelui său de exilat perpetuu…

–––––––––––––-

(1) Evgheni Vodolazkin, Laur

(2) Ibidem

(3) Ibidem

(4) Ibidem

(5) Ibidem

(6) Ibidem

(7) Ibidem

(8) Vintilă Horia, Jurnalul unui țăran de la Dunăre