img_4137

     Sunt la Islaz, la o altă margine  a României. În spatele meu este Dunărea cea lin curgătoare și tăcută. Misterioasă și maiestuoasă. Dincolo de ea se ridică Bulgaria, calcaroasă și  colinară, semeață și abruptă. În față se deșiră șoseaua mare (islăzenii îi  ziceau șușaua mare), dreaptă și infinită (așa credeam eu și ce mă mai înșelam…). Lungă de vreo câțiva kilometri, se bifurcă în capul satului, luând-o, în dreapta, spre Turnu Măgurele, în stânga, spre Corabia,  traversând Gârcovul, iar, în față, spre Moldoveni și Giuvărăști.

    Pe șușaua mare se  plimba cândva alaiul cu mireasa, cu lăutarii balaoacheși și râzăreți, anunțând veselia ce va urma. Fugeau de pe linii toate muierile s-o vadă p-aia de se mărită, să-i cerceteze rochia, pantofii, pieptănătura și, mai ales, țoalele de dar din carul împopoțonat, zestrea adică. Două-trei zile aveau ce bârfi curioasele pe șanț sau la colectiv, la muncile câmpului…

     Tot pe șușaua mare trecea și mortu´, cu aceeași lăutari, dar cu un repertoriu de jale. Și atunci gloata se aduna  în gura ulițelor să-l petreacă  pe răposat și să-i numere colacii, să-i inventarieze pânzeturile din tron și câte și mai câte. Să-și dea cu părerea și să se afle în treabă…

    Dar pe șușaua mare se  găseau și magazinele – unul alimentar, „la Roșoiu”, cu toate bunătățile pământului (eugenii, spirale, halva, marmeladă, biscuiți, bomboane…), altul de fero-metale, „la Florache” (mirosea a gaz și a scrobeli) și ultimul de textile, „la Stela” (mă amețeau culorile sulurilor de olandă sau diftină, într-atât erau de scăpărătoare). Și pe la mijlocul satului se nimerea librăria, cu hârtie creponată și beteală, cu plastilină și cărți îmbiindu-mă să le colorez, alt „paradis de după colț”…

    Pe acolo, pe șușaua mare, umblau slobode și vorbele, zvonurile…. Veneau grăbite dinspre oraș, întârziau  prin  răscruci și o zbugheau la mat, unde întârziau cu orele, și abia apoi se răspândeau în oboarele țăranilor  pentru a fi răsucite pe fiecare parte. Așa  se nășteau poveștile, istorioarele mici ori mărișoare în universul îngust  al ruralității  de odinioară.

  Acum, șușaua mare este pustie, deși s-au înmulțit băcăniile consumismului deșănțat. Au cam dispărut oamenii, însă nu mai interesează pe nimeni amănuntul  cu pricina. În locul în care stau cu Ștefan Mitroi, demult, de Bobotează, se sfințea apa, în jgheabul de lemn adus de gospodari. Se îmbulzea întreaga suflare a comunei și aștepta miracolul săvârșit de popa Petrică. Țârcovnicul arunca grav crucea în Dunăre și sărbătorile de iarnă se scufundau în amintire, înghițite de valurile timpului.

     De pe șușaua  mare am plecat în lumea ce se întindea în afara Islazului, departe de ulițele sale de țărână, visând la cai verzi pe pereți. Se pare că n-am ajuns nicăieri, de vreme ce mă întorc mereu aici,  ca să mă reîntâlnesc cu mine însumi…

                          img_4244