Demult, să tot fie vreo 30-40 de ani de atunci, l-am ascultat întâia oară pe Drăgan Muntean.  Cântecul lui mi-a înecat în lacrimi sufletul. Știți,  uneori, de atâta frumusețe te podidește plânsul…

            „Mama num-atâta-i bună,

            Până-și trage de la gură

            Și se culcă necinată

            Să ne vadă mari o dată.

            După ce îmbătrânește

            Fața ei i se pălește,

            Atunci mama nu-i mai bună,

            Că-i săracă și bătrână.

            Bună ziua, mamă bună,

            N-am  mai fost acas’ de-o lună,

            Am venit la dumneata

            Să-ți ascult durerea grea!

            Când îi  la ceasul cel greu,

            Ea ne-a scris  p-un lipideu[1],

            Ne-o chemat pe fiecare

            Să  ne-mpartă ce mai are,

            Tot ce-o strâns și-o adunat

            Numa’ la copii le-o dat”…

Tezaurul folcloric l-a păstrat pe rapsodul hunedorean  deschizând ușa casei părăsite acum și călcând melancolic pe ulițele satului Poienița Voinii. Acolo, unde, ca de altfel peste tot în Ținutul Pădurenilor, morții erau îngropați lângă poarta de intrare în curte, în semn de prețuire,  nu în fundul oborului, ca la noi, în sud. Mă scutur anevoie  și prisositor de tristețe și o iau  spre Alun, pe drumul de marmură, admirând bisericile din piatră și peisajul  răvășitor, aproape neverosimil. Aflu și povestea depopulării  așezărilor din zonă, una nemaiauzită altundeva, pricina fiind… bunăstarea la care ajunseseră țăranii  de aici. Cu banii strânși, ei și-au cumpărat pământuri mai departe, pe la Hațeg sau Hunedoara, și astfel urmașii lor s-au strămutat într-acolo.

 

––––––––––

[1] Sau lepedeu, cearșaf