Găsesc într-o carte[1] de demult a columbianului Gabriel García Márquez o frază care mă amuză acum: „În Polonia revoluția nu prinde rădăcini fiindcă muncitorii au un complex de inferioritate.” Cică așa i-ar fi spus  scriitorului un localnic prin 1957. Evenimentele de mai apoi, cu mișcarea sindicatului „Solidaritatea”  și nu doar, au infirmat brutal pesimismul leșului.

Și asta în condițiile în care, citând aceeași sursă, „polonezii nu sunt comuniști.(…) Ei  spun că sunt, dar se duc la biserică în  fiecare duminică.” Ceea ce la noi nu se prea întâmpla, însă nici noi nu eram chiar comuniștii  ăia din documentele partidului unic.

Dar ce era Polonia? Nu o democrație populară, comentau comuniștii unguri, ci „o colonie  culturală a Franței și tot ce au făcut acolo a fost  să scape de influența sovietică pentru a reveni la influența franceză.” De altfel, „un ziar din Paris  a publicat  de curând un articol intitulat «Pentru a ști ce gândește stânga franceză  trebuie  să citești presa din Varșovia». Câteva din utimele articole ale  lui Sartre au  fost publicate  mai întâi în poloneză și apoi în franceză.”[2]  Mai mult, survolând vremurile, într-o telegramă din 13 octombrie 1968, la nici două luni după invadarea Cehoslovaciei  de către sovietici  (20 august 1968), C.M. James (diplomat britanic  aflat la post în ambasada de la Paris) scria că, în urma discuțiilor purtate cu Jaques Andréani (responsabilul pentru afacerile est-europene de la Quai d’ Orsay), a rezultat că francezii au fost în special dezamăgiți de polonezi. Aceștia s-au comportat, în timpul crizei, mai rău decât ruşii. Presa poloneză a denaturat sau eliminat declarațiile franceze în privința crizei întrun mod mult mai rău decât ziarele sovietice.”[3] Și asta în condițiile în care, potrivit  aceluiași document, Franța pusese atât de mult efort în schimburile sale culturale, atât de multă energie în contactele cu intelectualitatea  de la Varșovia…

Revenind la remarca prozatorului sud-american, cam astfel se punea problema în Europa de Est la vreo opt ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Abia fusese înăbușită  revolta  de la Budapesta, acolo unde, vorba polonezilor, „comuniștii unguri sunt sclavii voluntari ai Uniunii Sovietice, sectari, dogmatici, cu toate viciile antimarxismului.”[4] Numai că Marele Stăpân de la Răsărit deplasase în capitala Ungariei 80 000 de soldați, iar din informațiile oficiale rezultă că în acele patru zile s-au  înregistrat „5 000 de morți și 2 000 de răniți, dar amploarea distrugerilor permite să se presupună că numărul victimelor” a depășit cu mult cifrele respective. Atunci, în octombrie 1956, „un grup de studenți a traversat piața  cerând în gura mare expulzarea  trupelor sovietice. Unul dintre ei s-a cățărat pe statuie purtând  steagul maghiar și a ținut  un discurs de două ore. Când a coborât, bulevardul era plin de bărbați și de femei, locuitori  ai Budapestei, care cântau imnul poetului Petöfi pe sub copacii desfrunziți  de toamnă. Așa a început revolta.[5]

Amintiri dintr-o altă dimensiune, dintr-o altă istorie… Gabriel García Márquez descrie în culori sumbre, de neimaginat azi „acei 800 de metri pustii care despart cele două lumi. Nu se vedeau nici lagăre de tortură, nici faimoșii kilometri și kilometri și kilometri de sârmă ghimpată electrificată. Soarele asfințitului se revărsa peste un pământ necultivat, însă sfârtecat de cizme și de arme ca în a doua zi după război. Aceasta era Cortina de Fier.”[6]

Ce mi-o fi venit să le pun pe hârtie azi, după trei decenii de la prăbușirea sistemului comunist? Poate dorința de a înțelege mai bine ce am trăit odinioară,  poate zbaterea mea de a pricepe de ce România  nu-i nici Polonia și nici Ungaria în noua ordine regională. Fiindcă ex-suratele noastre de lagăr purpuriu și-au continuat exercițiul de nesupunere început  odinioară  și se  opun sovietelor de la Bruxelles. La București, din păcate, mârâielile oficiale nu trec de  zidurile celor două palate – Cotroceni  și Victoria. Prezentul românesc stă încremenit în trecutul legat  fedeleș în proverbul „capul plecat sabia nu-l taie”. Dar nici  nu-l deșteaptă,  nu-l face curajos și demn. Ne-am  obișnuit într-atât cu lama ascuțită deasupra grumazului național încât  statutul de virtual condamnat la obediență veșnică nu ne mai deranjează vreun pic. Altminteri, nu fugeam ca  zăluzii de sub un iatagan sub altul, îngenunchind mereu și jurând loialitate feluriților cotropitori nimeriți prin vatra aceasta a plângerii. Lipsiți de reflexul libertății, ne-am vârât acum, în aceeași poziție înjositoare, sub un scut ce ne va aduce mai multe belele decât avantaje. O posibilă explicație a înjositoarei stări de lucruri o oferă Doru Pop[7], conferențiar la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj: „România nu are oameni, nu are fondul genetic pentru a fi altceva decât ceea ce suntem acum”, în contextul „golirii demografice”. Așadar, o „catastrofă biologică”, soldată cu împuținarea alarmantă a  „resursei umane”.

Și cum să nu-l crezi pe cuvânt pe Caragiale care, la părăsirea definitivă a țării, a mărturisit cu năduf: „M-am exilat și atâta tot. (…) Nu am ce căuta acolo, unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iar munca și talentul, vieți demne de compătimit.

–––––––––––––––––––-

[1] Călătorind prin Europa de Est

[2] Întâmplător oare Ecaterina cea Mare susținea și ea că „Franța exportă  putregaiul său în Polonia”? (Henri Troyat, Ecaterina cea Mare, romanul unei împărătese)

[3] Evenimentul zilei

[4] Gabriel García Márquez , Călătorind prin Europa de Est

[5] Gabriel García Márquez , Călătorind prin Europa de Est

[6] Se pare că Vasili Rozanov (controversat scriitor și filosof rus din perioada prerevoluționară) este primul care folosește sintagma „Cortina de Fier” atunci când se referă la Rusia comunistă (eseul Apocalipsa timpului nostru, publicat în 1918).

[7] Articolul România „ne-resetabilă” și moștenirea „neamului prost”, în care se susține că „epuizarea noastră demografică” s-a produs la începutul secolului trecut, ca o consecință a celor două războaie mondiale (perioada 1948-1989), și a avut ca rezultat uciderea a un milion și jumătate de persoane, la care se adaugă și eliminarea pe criterii politice a încă 10% din populație. Concluzia?România este o colonie…, vasală multora, dar mai ales neamului prost.”