Ani în șir mi s-a părut că o văd, că mă întâlnesc cu ea unde  nu cutezam să  ajung cu mintea. Un gând neastâmpărat mă îmboldea să-i fac portretul ușuraticii, s-o clădesc din cuvinte și s-o zidesc definitiv în hârtie. Dar am ezitat, dacă aveam vedenii? Păi nu m-ar fi luat la ochi acerbii psihiatri și milițienii mediatici? Așa că mă împresuraseră grijile, angoasele. Chiar oi fi atât de zdruncinat la tărtăcuță ? mă întrebam străbătut de îndoieli. Abia recent autoritățile de la București i-au confirmat prezența, prin urmare nu era o nălucire de-a mea. Ce eliberare, ce satisfacție să ți se adeverească  o născocire ! Și nu oricum,  ci din gura înalților oficiali, gomoși ca niște episcopi vaticanezi.

În câteva zile am aflat aproape totul despre  zăluda care hoinărește nestingherită printre  noi și ne caricaturizează perisabila existență. Cică traseista  ar veni tocmai din America de Sud, însă sturlubatica n-a apucat să  fie cântată de planetarii scriitori ai realismului magic din stirpea lui Vargas Llosa și García Márquez. Ca să  poposească în ținuturile moldo-valahe s-a folosit nu de pașaport sau de călăuze, ci de o candidă clandestinitate în  calele umbroase ale vapoarelor transoceanice. A sosit impupându-se inocent și s-a înmulțit în întunericul postdecembrist, pe meleagul devenit un  fel de „cuibar de boli” neînțărcuit. Mai întâi a fost frisonul  libertății, iar febra a cuprins un întreg popor, de parcă l-ar fi lovit  cu leuca în moalele scăfârliei. Edemul democrației s-a îngroșat cu desfrânată  rapiditate și marele sanatoriu național s-a divizat  în zeci de pavilioane, pe afinități  ideologico-umorale. Când crizele pacienților dădeau semne de îngrijorare, se organizau jocurile caraghioase denumite pompos alegeri libere, ca înlocuitoare ale Xanax-ului, și ospiciul își regăsea liniștea interelectorală.

Simptomul dromomaniei a apărut oleacă mai  târziu și,  de atunci, milioane de români și-au pus lumea în cap, sătui  să se tot amăgească inutil cu leacurile băbești de acasă. Dar habar n-aveau, sărmanii, că dorul de baștină îi va roade pe dinăuntru ca un sindrom de care nu-i chip să  scapi…

Cancerul corporatist s-a ivit  inevitabil și implacabil, după ce a șubrezit deja sănătatea  unei planete disperată să  asigure pilulele  zilnice  la vreo 7,5 miliarde de betegi, porecliți în batjocură consumatori.

Peste toate, mai periculoasă mi se pare sporirea schizoizilor (uneori contra cost!), a închipuiților  cu excese de violență teribilă și tribală, toți visându-se salvatori de patrie  și justițiari inchizitoriali.

Umblatul cu pâra pe la străini este o altă maladie românească veche, de care nu suntem în stare să ne vindecăm în veci.

Și acum, bomboana pe colivă,  ne-am trezit în bătătură cu ea, cu tuta absolută[1], un fel de pestă porcină africană la nivel vegetal. (Că, prins în vârtejul zugrăvirii neaoșului tablou medical, am uitat să pomenesc  de aviară, de pestă, de boala vacii nebune și a limbii late, de puzderia de bacili cu origini nelămurite.) Ospitalieri din cale afară, n-am refuzat  nimic, însă  ne mândrim suspect și de prisos că „România nu a dat  boli nimănui de-a lungul istoriei, din nefericire  a primit.”[2]

Ei bine, tuta absolută s-a răspăndit cu  iuțeala  molimei  și o găsim ba la președinție, ba la guvern, ba la parlament, în instituții centrale și locale, în spitale și universități, în școli și licee, în studiourile și în redacțiile de presă,  în cluburi, în sălile de judecată, pe stradă, pe stadioane, oriunde și oricând, e alter ego-ul nostru de neam. Otova, demnitari  sau neînsemnați, puțini sunt cei pe care minuscula molie nu i-a mușcat patogen. Vietatea cu pricina  nu răspunde la tratamentele convenționale și de aceea proliferarea  tutei,  adaptată de minune la mediul românesc.

Mă uit în oglindă. Ptiu, drace, nu mai sunt eu,  nu, îmi rânjește tuta! Îmi vine să sfărâm sticla înșelătoare, dar îmi reprim pornirea, zorit de perplexitate. Față în față stau acum cu  șeful statului, cu primul dintre miniștri, cu politicienii, cu slujbașii administrației laice și bisericești, cu prostul satului, cu toți compatrioții mei, dar cine nu mi s-a perindat prin dreptul ochilor înfierbântați ! Ce, mai știu cine sunt cu adevărat în haosul abil controlat din jur?! De parcă ei ar ști… Mi se năzare, cumva? Oare tuta absolută s-a proclamat regina țării mele ? Vertijul se prelungește,  în spatele urii animalice din gâtlejul haștagiștilor și al mirării tâmpe a norodului nu zăresc altceva decât figura tutelară a tutei absolute, boala ursită să nimicească o nație slăbită  și învrăjbită iremediabil.

Nuu ! țip cât mă țin bojocii și sparg oglinda aducătoare de coșmaruri… La naiba  cu tuta!

––––––––––––––––––

[1] „Tuta absolută” sau „Molia minieră a tomatelor” este un dăunător  care provine din America de Sud, în Europa fiind semnalat pentru prima  oară în Spania, în anul 2006, iar la noi în țară, trei ani mai târziu.

[2] Petre Daea, ministrul Agriculturii