Celebra editură pariziană Gallimard a publicat în toamna trecută scrisorile, vreo 1218 la număr,  trimise de François Mitterrand iubitei sale, Anne Pingeot1. Femeia căreia îi promisese, în 1968, că  „o va iubi până la ultima suflare”. Și așa a și fost, intimitatea poveștii lor fiind respectată cu sfințenie de toată lumea.  „Ai fost șansa vieții mele. Cum să nu te iubesc și mai mult ?”, se întreba el, ignorând prejudecățile epocii. Culmea, într-o vreme a dezvăluirilor deșănțate, a cancanurilor  deocheate, în care paparazzi au devenit o instituție fundamentală a societății moderne, relația amoroasă a Președintelui Franței, un „secret al lui Polichinelle”, în  definitiv, n-a făcut  deliciul presei. Deși a durat vreo 33 de ani (cifra biblică !), iar bătăliile politice ale bărbatului de stat francez n-au cunoscut răgazuri. La capătul acestei lupte,  în 1995, înainte ca moartea să-l răpească (în ianuarie 1996), el îi mărturisea iubitei  că „Fericirea mea este să mă gândesc la tine și să te iubesc. Tu ai fost șansa mea de a trăi !”. 

Uneori, locatarul de la Champs-Élysées este mistuit de dor,  avatarurile  funcției  îl împiedică s-o vadă pe Anne  a lui oricând  și-ar fi dorit. Aghiotanții  deveniseră  complici, facilitându-le întâlniri la palat sau aiurea. Toți știau asta, însă nimeni nu discuta în  public idila șefului lor. Probabil că într-un astfel de moment, de dor, François îi mărturisește iubitei: „E mult. E prea mult. Dacă ai ști cât de rău îmi face absența ta, tăcerea ta de la despărțirea noastră de marți. Să te pierd ar fi ruina mea, singurătatea mea, disperarea mea”.

Alteori, rob al clipei carnale, el își notează febril trăirea sexuală, indiferent de judecata postumității: „Am făcut dragoste ieri și alaltăieri, și  am făcut-o într-o asemenea manieră încât  am senzația că sufletele ne-au traversat corpurile. Sunt îndrăgostit de sânii tăi pe care îi cuprind în palme, de șoldurile tale curbate, de abdomenul tău convex, de strigătul tău eliberator…” Suflarea ți  se oprește citind o astfel de epistolă, parcă n-ai mai pleca din budoarul păzit cu strășnicie de ofițerii serviciilor secrete ale ditamai puterii mondiale. Mâna aceea  fermă, care semna tratatele de pace sau declarațiile de război, care decidea soarta atâtor  țări,  tremura de nerăbdare să  atingă, să mângâie trupul înfierbântat al femeii lui, capodopera  perfecțiunii naturii…

O simplă relație extraconjugală ? Deloc ! Cei doi se caută neîncetat, se doresc asemenea unor adolescenți  îndrăgostiți, jumătățile alea sortite să fie alături. Dar nu mereu,  fiindcă François  visase din tinerețe să se dedice carierei politice. Dacă ar fi divorțat de soția sa, visul i s-ar fi năruit, așa că  alege compromisul. Politica și femeia, sensurile bărbaților  puternici !

 Căci  „Ăsta e rezultatul educației de milenii: bărbatul să domine pe alții, să conducă pe oameni cu armele sau cu inteligența. Bucuriile inimii sunt socotite distracții trecătoare. Fericirea nu e în tine, în plinătatea sufletului tău, ci în succesele dobândite asupra lumii… Și totuși fiecare bărbat poate ajunge să-și dea seama că o sărutare e mai prețioasă pentru ființa lui decât cucerirea unei provincii. În viața fiecăruia poate apărea femeia care provoacă criza  supremă și  care hotărăște nu numai viitorul lui dar uneori al omenirii, e răscrucea cea mare pe drumul vieții. Atunci, femeia aceea și numai aceea nu mai e o distracție sau o aventură sau o dragoste, ci chemarea destinului căreia nu-i poți rezista. Atunci părăsești tot, nu te mai uiți în urmă și nici măcar înainte, ci numai în ochii ei în care se află marea taină a începutului și sfârșitului, merindea nemuririi… Ce importanță mai are atunci politica sau soarta celor din jurul tău ?”2

Iubirea, văzută ca „merindea nemuririi”, ce splendidă metaforă ! Să-ți hrănești sufletul cu asemenea delicatesă nu-i la îndemâna oricui, s-o recunoaștem. E nevoie de multe ingrediente,  între care norocul, însă, vorba lui Caragiale, „Norocul e prea puțin și lumea prea multă”. Cu toate astea, nimeni n-a cunoscut nemurirea, oamenii nu s-au vindecat de vremelnicie. Veșnice par a fi, măcar literar, poveștile de dragoste ale celor predestinați să îmbrățișeze gloria pământeană. Aleșii sorții, ei sunt premianții eternității, poveștile neînsemnaților  netrecând proba timpului.

Or, din perspectiva cu pricina, François Mitterrand n-a stat degeaba în perioada prezidențială, mandatele sale au însemnat prefaceri istorice fundamentale în viața Franței  ori  a Europei. Mulți sunt de părere că ex-primarul Parisului este ultimul mare șef de stat din epoca modernă  a omenirii.

Ei, bine, în pofida  măreției sale, nu s-a ferit să-i declare iubitei Anne: „Cred că te pot iubi cum rar a fost iubită o femeie. Cred că am forța care va face din povestea noastră frumusețea unei vieți”. Iarăși respir adânc, vasăzică,  iubirea adevărată nu-i de conceput în afara forței celor hărăziți  să devină propria lor legendă. Ființelor slabe și fragile le rămâne numai banalitatea unei existențe lipsite de contur. Mediocritatea devălmașă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

–––––––––––––

1Lettres à Anne, 1962-1995

2Liviu Rebreanu, Gorila