Zăduful a ars câmpul. Iarba s-a copt și scâncește subțire  ori de câte ori vântul o biciuiește. În urmă cu o lună și ceva era încă fragedă și plină de flori… Geraiul se întinde lenevos ca un motan uriaș, tărcat în galben și verde… Până și păsările au amuțit. Doar berzele se mai încumetă să zboare la cer. Și-au gonit puii din cuiburi și îi învață să plutească în văzduh și apoi, coborâți pe pământ, să prindă broaște, șoareci, gâze… S-a umplut izlazul de siluetele lor longiline și aristocratice, parcă ar fi la o sindrofie galantă. De sus, de pe marginea malului, le veghează un bărzoi, seamănă cu pândarii de altădată care păzeau viile de la Nisip. E vară toridă în lunca Dunării  și mă întreb întristat ce mă voi face când  migratoarele  astea cu ciocuri roșii  vor pleca  iarăși în țările calde ? Cum le voi mai aștepta un an să-mi întregească lumea și sufletul încărunțit…

   g6   g10  g9   g7    g5  G2   G1   gerai