„Dacă Hristos  și-ar face acum apariția, i s-ar cere un autograf și nimic mai mult”, remarca la 8 mai 1910 Lev Nikolaevici Tolstoi[1]. Nu știu de ce, dar gândul acesta mi-a venit în minte când l-am văzut pe Papa Francisc aclamat pe străzile  bucureștene mai ceva ca un star rock. Cu țipete isterice, cu leșinături exaltate, cu copilași îmbrăcați în costume naționale, ca pe vremea  preahulitului „dictator”, cu cohorte de sărmani loviți de soartă… Cu politicieni fățarnici mimând smerenia și închinându-se pios, deși până mai ieri se  înjurau ca la ușa cortului… Cu străzi cârpite și spălate în pripă, tot ca pe timpul „odiosului”, cu țigani dereticând prin curțile mizere și siliți să-și primenească straiele și obiceiurile… Cu ctitorirea de mântuială a lăcașului religios din Blaj, cu ploconirile nației în fața oricărui  emisar vestic… Cu gloate îngenunchind la picioarele Suveranului Pontif, nu înainte de a-l imortaliza cu telefoanele deștepte… Cu ode scabroase, cu imnuri obscene aduse unui popor, chipurile, cumsecade, același  popor care în urmă cu trei  decenii își ciuruia conducătorul și scanda tembel „Olé, olé, Ceaușescu nu mai e!”, iar  recent sărbătorea în piața publică, cu sticlele de șampanie desfăcute, execuția judiciară a altui lider de stânga… Și câte și mai câte… Să te prefaci în bun creștin după ce ai urlat gregar „Muie, PSD !” și „La pușcărie!”, mi se pare cea mai ticăloasă  pildă  de ipocrizie colectivă. Un tablou grețos, imposibil de uitat, într-o țară a dihoniei și surpării!

Mă întreb, deloc aiurea, dacă i s-ar fi organizat o asemenea primire și șefului Bisericii Ortodoxe. Vizita charismaticului argentinian nu ne poate vindeca de bolile noastre ancestrale – vrajbă, trădare, unsuroșenie, lichelism -, degeaba i se atribuie conotații aproape miraculoase, să nu ne amăgim iarăși ca proștii ! Fiindcă ce a adus României  scurtul popas,  de acum douăzeci de ani, al Sanctității Sale Papa Ioan Paul  al II-lea? Am devenit mai umani, mai cinstiți, mai  generoși, mai îngăduitori, mai vrednici? Nici pomeneală, să nu ne îmbătăm cu povești de adormit tefeliștii ! Nimic nu-i mai dezgustător decât excesul, în orice.

De azi ne vom întoarce la  corvezile de zi cu  zi și nimeni  nu le va mai rosti o vorbă de mângâiere miilor de infirmi, săracii vor  fi  iarăși ținta bătăii de joc a haștagiștilor, iar discordia va invada ca un șuvoi  de scârnă spațiul public. Histrioni   și  duplicitari din  fire, ne vom scoate măștile și ne vom exhiba fețele hâde, grobiene și schimonosite de ură. Vom dezbrăca veșmintele de export, de paradă propagandistică, și nu vom închide ochii până ce nu îi vom  omorî vecinului  și capra, iar, la final, îi vom lua chiar lui capul, în sălbatica tradiție a meleagului mioritic. Ce cale a împăcării  și iertării? cum ne-a povățuit  musafirul catolic…

„Dumnezeu nu-l dezamăgește pe cel care riscă”, ne-a predicat  înaltul personaj vaticanez și mă tot macină vorbele lui. Știam că Dumnezeu e în afara celor lumești, cum să dezamăgească El ? Noi nu trebuie să-L dezamăgim riscând, asta să înțeleagă muritorii, nu invers ! Cum nădăjduiesc eu scriind un astfel de text, în  marea de lingușeli, de elogii deșănțate. De aceea mă rog așijderea uriașului scriitor rus: „Ajută-mă, ajută-mă să am fără încetare conștiința că sunt lucrătorul Tău, fie și unul mărunt, ajută-mă să nu pierd această pace și această bucurie !”[2]

–––––––––––––––-

[1] Despre Dumnezeu și om. Din jurnalul ultimilor ani (1907-1910)

[2] Lev Nikolaevici Tolstoi, Despre Dumnezeu și om. Din jurnalul ultimilor ani (1907-1910