Odinioară, Moscova nu credea în lacrimi. În cinematografie doar, acolo unde sufletul pravoslavnic este inegalabil prin clătinare și adâncime. Dincolo de peliculă, Kremlinul nu se sinchisea neam de suferințele mujicilor, prinși pe veci în mrejele misticii țariste.
Deunăzi, l-am auzit pe președintele mexican spunând răspicat și amenințător că „Mexicul nu crede în ziduri !” Ricana era răspunsul aztecilor la năstrușnicia lui Trump de a despărți cele două țări printr-o stavilă de beton. Iar cu o piedică legislativă, un decret trumpist defel în spiritul multicultural al vremii, musulmanii din vreo șapte state cu deprinderi teroriste sunt opriți la frontieră. America își închide granițele în fața exodului islamist și din clipa aceasta mă încearcă niște temeri. Riposta fanaticilor religioși subjugați de învățăturile lui Allah nu va întârzia, Dumnezeu să ne ocrotească !
Lângă noi, ungurii s-au apucat și ei să înalțe obstacole împotriva puhoiului de arabi plecați în pribegie înspre Europa de Vest, semn că lumea crede în ziduri ! Încă.
După dărâmarea cu surle și trâmbițe a zidului berlinez, omenirea a căzut mai repede decât mă așteptam în nostalgia propriului coșmar și s-a pornit să construiască iarăși zăplazuri. Bariere între unii și alții, întru înstrăinarea de sine și nu numai. Culmea, în plină epocă a globalizării ! Amintirea Marelui Zid Chinezesc nu-i dă odihnă, o urmărește obsesiv. Atunci, trăia cu spaima cotropitorilor, acum, cu spaima migratorilor, deloc belicoși, dar flămânzi și săraci.
D-aia îl înțeleg de minune pe nemuritorul Caragiale: „Vrei să cunoști lumea ? Privește-o de aproape. Vrei să-ți placă ? Privește-o de departe”. Adică dinapoia zidurilor…