De câteva săptămâni, Franța fierbe și nimic nu pare să pună capăt debandadei. Recent, scriam într-unul din capitolele viitoarei mele cărți, Vremuri depresive, ceva despre situația de acolo, plecând de la romanul lui Michel Houellebecq, Supunere, apărută în anul 2015…
*
Întorcându-mă la Michel Houellebecq, răzbate de departe că opera sa de ficțiune, chipurile, nu-i decât romanțarea planului kalergian, care ajunge să se împlinească într-o Franță preponderent musulmană. De unde și reacția indigenilor, pregătiți să declanșeze războiul civil, teza lor fiind „că transcendenţa reprezintă un avantaj evolutiv; cuplurile care se recunosc într-una dintre cele trei religii ale Scripturii şi la care s-au conservat valorile patriarhale, au mai mulţi copii decât cuplurile de atei sau de agnostici; femeile sunt mai puţin educate, hedonismul şi individualismul sunt mai puţin pregnante. De altfel, transcendenţa este, în mare măsură, un element transmisibil genetic: convertirile sau respingerea valorilor familiale nu au decât o importanţă secundară; în majoritatea cazurilor, indivizii rămân fideli sistemului metafizic în care au fost crescuţi. Umanismul ateu pe care se întemeiază «traiul împreună» laic se vede prin urmare condamnat în viitorul foarte apropiat, procentul populaţiei monoteiste fiind chemat să crească urgent, cu precădere în cazul populaţiei musulmane – chiar şi fără a se mai ţine seama de imigrare, care va accentua şi mai mult fenomenul. Întâi de toate, identitarii europeni afirmă că între musulmani şi restul populaţiei va izbucni, mai devreme sau mai târziu, un război civil. De unde concluzia că, dacă vor să aibă şansa să câştige războiul, e mai bine ca acesta să se declanşeze cât mai curând posibil – oricum înainte de 2050, dar de preferinţă mult mai devreme. (…)
Da, pe plan politic şi militar e limpede că au dreptate. Rămâne de văzut doar dacă s-au hotărât să treacă la acţiune acum şi în ce ţări anume. Respingerea musulmanilor e aproape la fel de puternică în toate ţările europene; Franţa rămâne însă un caz cu totul special, datorită armatei sale. Trupele franceze rămân una dintre primele armate ale lumii, această tendinţă a fost menţinută, în ciuda restricţiilor bugetare, de toate guvernele care s-au succedat; ceea ce face ca nicio mişcare insurecţională să nu tragă nădejde de izbândă, câtă vreme guvernul s-ar hotărî să intervină pe cale armată. Strategia este, prin urmare, diferită. (…)
Carierele militare sunt scurte. La ora actuală, armata franceză – trupele de uscat, maritime şi aeriene laolaltă – are un efectiv de 330 000 de oameni, dacă includem şi jandarmeria. Recrutările anuale aduc aproximativ 20 000 de persoane; ceea ce înseamnă că, în mai puţin de cincisprezece ani, efectivele armatei franceze vor fi complet împrospătate. Dacă tinerii militanţi identitari – şi sunt aproape toţi tineri – s-ar înscrie masiv la concursurile de recrutare ale forţelor armate, ar putea într-un timp relativ scurt să acceadă la conducerea lor ideologică. Aceasta e linia susţinută, încă de la început, de ramura politică a mişcării; şi tot acesta este motivul care a provocat, cu doi ani în urmă, despărţirea de ramura militară, partizană a recursului imediat la luptă armată. Cred că facţiunea politică va păstra controlul şi că ramura militară nu îi va convinge decât pe câţiva marginali din mediile delincvente, fascinaţi de arme; în alte ţări însă, situaţia ar putea fi diferită, mai ales în Scandinavia. Ideologia multiculturalistă din Scandinavia este şi mai apăsătoare decât în Franţa, militanţii identitari sunt mai numeroşi şi mai belicoşi; şi, pe de altă parte, armata are trupe nesemnificative numeric, care s-ar dovedi probabil incapabile să facă faţă unor revolte mai serioase. Într-adevăr, dacă ar fi să se declanşeze curând o insurecţie generală în Europa, probabil că va începe din Norvegia sau din Danemarca; Belgia şi Olanda sunt, la rândul lor, nişte zone potenţial foarte instabile”[1].
În acest context, reprezentantul Frăției Musulmane câștigă alegerile prezidențiale, partidul respectiv fiind aparte, întrucât „multe mize politice uzuale îi lasă aproape indiferenţi; şi, mai ales, nu îi conferă economiei locul central. Pentru ei, esenţială este demografia. Şi educaţia. Populaţia care dispune de cel mai ridicat nivel de reproducere şi care izbuteşte să-şi transmită valorile este cea care triumfă. În opinia lor, e cât se poate de simplu, economia şi geopolitica nu sunt decât praf în ochi: cei care controlează natalitatea controlează viitorul şi gata! De aceea, singurul punct capital, singurul domeniu unde vor musai să capete satisfacţie este cel al educaţiei copiilor. (…)
Ei bine, pentru Frăţia Musulmană, fiecare copil francez trebuie să aibă posibilitatea să beneficieze, la începutul şi la sfârşitul şcolarităţii, de un învăţământ islamic. Iar învăţământul islamic este, din toate punctele de vedere, foarte diferit de învăţământul laic. În primul rând, în niciun caz nu poate fi mixt; şi doar anumite cariere să fie accesibile pentru femei. Ce doresc ei în fond este ca majoritatea femeilor, după şcoala primară, să fie orientate către şcolile de menaj şi să se mărite cât mai repede posibil – o mică minoritate putând urma, înainte de căsătorie, studii literare sau artistice; acesta ar fi modelul lor ideal de societate. De altfel, toate cadrele didactice, fără excepţie, vor trebui să fie recrutate dintre musulmani. Se cuvin respectate regulile privind regimul alimentar al cantinelor şcolare şi timpul alocat celor cinci rugăciuni zilnice. Mai presus de orice, programa şcolară va trebui adaptată învăţămintelor Coranului. (…)
Singura soluţie care le mai rămâne, a continuat el, este să recurgă la o dublare sistematică a tipurilor de învăţământ. În privinţa poligamiei, de altfel, au ajuns deja la o înţelegere, care le-ar putea sluji drept model. Căsătoria republicană va rămâne neschimbată, o uniune între două persoane, bărbaţi sau femei. Căsătoria musulmană, eventual poligamă, nu va avea nicio consecinţă în termeni de stare civilă, dar va fi recunoscută ca validă şi va oferi drepturi, prin centrele de securitate socială şi prin serviciile fiscale. (…)
Ei bine, în privinţa educaţiei s-ar putea să fie oarecum la fel. Şcoala republicană va rămâne neschimbată, deschisă tuturor – dar cu mult mai puţini bani, bugetul Educaţiei va fi redus cu cel puţin o treime, iar de data asta profesorii nu vor putea schimba nimic; în contextul economic actual, orice reducere bugetară va atrage cu siguranţă un consens larg. În paralel, va fi implementat un sistem de şcoli musulmane private, care vor beneficia de echivalarea diplomelor – şi care, spre deosebire de celelalte, se vor putea bucura de subvenţii private. Desigur, într-un răgaz foarte scurt, şcoala publică se va devaloriza, şi toţi părinţii preocupaţi cât de cât de soarta copiilor lor îi vor înscrie în sistemul de învăţământ musulman. (…)
Când am pus problema armelor pe care le aveau, se zice, diverse grupări din acestea, s-a mulţumit să-şi siroteze vinul de Porto şi apoi să mormăie:
– Da, s-a vorbit despre finanţarea din partea unor miliardari ruşi… dar nu e nimic oficial”[2].
Vasăzică, iarăși rușii, mereu și mereu rușii ! Sau americanii, tot un drac! Iar „când un partid musulman ajunge la putere, nu miroase a bine pentru evrei. Nu găsesc niciun exemplu contrar…”[3].
Cât privește cealaltă formațiune politică, Frontul Național, victoria în turul doi era obligatorie, deoarece „s-au angajat prea mult în acest sens pe lângă electorat, care este masiv pentru suveranitate – să iasă din Europa şi din sistemul monetar european. Pe termen lung, consecinţele asupra economiei franceze vor fi poate benefice; dar, într-o primă fază, vom trăi convulsii financiare semnificative; nu e sigur că băncile franceze, chiar şi cele mai puternice, vor rezista. Prin urmare, v-aş recomanda să vă deschideţi un cont într-o bancă străină – o bancă englezească, mai degrabă, Barclays sau HSBC, de pildă…”[4].
Mișcările de stradă și protestele degenerează în violențe, inclusiv fizice. Astfel, „parcarea era pustie şi mi-am dat imediat seama că ceva nu era-n regulă; am încetinit cât am putut, înainte să ajung, cu multă prudenţă, până la staţia de benzină. Vitrina explodase, asfaltul era acoperit cu mii de cioburi de sticlă. Am coborât din maşină, m-am apropiat: în interiorul magazinului, vitrina frigorifică pentru băuturi fusese şi ea spartă, iar standurile de ziare erau răsturnate. Am descoperit-o pe casieriţă zăcând pe jos într-o baltă de sânge, cu braţele strânse la piept, într-un gest de zadarnică apărare.
Tăcerea era totală. M-am îndreptat spre pompele de benzină, care însă erau blocate. Probabil că puteau fi repornite de la casele de marcat. M-am întors în magazin, am păşit peste cadavru cu o strângere de inimă, dar n-am găsit niciun mecanism care să pară că dirijează distribuirea de carburant. După o scurtă ezitare, am luat de pe rafturi un sandvici cu ton şi salată de crudităţi, o bere fără alcool şi ghidul Michelin. (…)
Am coborât din nou din maşină şi m-am apropiat: într-adevăr, doi tineri magrebieni, îmbrăcaţi în uniforma specifică suburbiilor, fuseseră împuşcaţi; nu
pierduseră mult sânge, dar erau cu siguranţă morţi; unul dintre ei încă ţinea în mână un pistol-mitralieră. Ce se întâmplase oare aici? Am încercat din nou, la nimereală, să prind un post de radio, dar şi de data asta am dat doar peste un hârâit neclar”[5].
Se anunță oficial că „la începutul după-amiezii, circa douăzeci de birouri de vot fuseseră luate cu asalt de bande înarmate. Nu se înregistrase nicio victimă, dar fuseseră furate câteva urne; până în momentul respectiv, acţiunile nu fuseseră revendicate. Așa stând lucrurile, guvernul se vedea silit să întrerupă procesul electoral. Mai târziu în cursul serii urma să aibă loc o şedinţă de criză, premierul avea să anunţe măsurile cuvenite; se va recurge – încheia el banal – la legea Republicii”. De asemenea, „comentatorii subliniau deosebita vulnerabilitate a procesului democratic; pentru că, în codul electoral, se stipula categoric: dacă rezultatele, fie şi dintr-o singură secţie de votare din întreaga Franţă, devin indisponibile, alegerile în ansamblul lor vor fi invalidate. Subliniau de asemenea că era pentru întâia oară când un grupuscul avusese ideea să exploateze această slăbiciune”[6].
Și se știe, „jihadiştii sunt nişte salafişti habotnici, care recurg la violenţă în loc să aibă încredere în prozelitism, dar, cu toate astea, rămân salafişti, iar pentru ei Franţa este un pământ al sacrilegiului, dar al koufr; dimpotrivă, pentru Frăţia Musulmană, Franţa face deja parte, potenţial, din dar al islam. Mai presus de orice însă, pentru salafişti orice formă de autoritate emană de la Dumnezeu, însuşi principiul reprezentării populare este un sacrilegiu, niciodată nu le-ar trece prin cap să întemeieze sau să susţină un partid politic. Aşa stând lucrurile, chiar dacă se arată fascinaţi de jihadul mondial, tinerii extremişti musulmani îşi doresc de fapt victoria lui Ben Abbes; nu cred în ea, consideră că jihadul este singura cale, dar nu vor face nimic ca s-o împiedice. Tot aşa se întâmplă şi cu Frontul Naţional şi cu identitarii. Pentru identitari, singura soluţie adevărată e războiul civil; înainte să se radicalizeze, unii dintre ei au fost însă apropiaţi ai Frontului Naţional, şi nu vor face nimic care să-i dăuneze. Încă de la înfiinţare, Frontul Naţional şi Frăţia Musulmană au ales calea urnelor; au pariat pe faptul că pot ajunge la putere respectând regulile democratice. Ce pare curios, şi chiar hazliu, dacă vreţi, este că, acum câteva zile, identitarii europeni, ca şi musulmanii jihadişti, şi-au băgat în cap, fiecare în parte, că partidul advers urma să câştige – şi că n-aveau altă şansă decât să suspende procesul electoral aflat în desfăşurare”[7].
Lucrurile se complică, fiindcă „la mijloc e Europa, iar aceasta e problema fundamentală. Adevărata agendă a UMP, ca şi aceea a socialiştilor, este dispariţia Franţei, integrarea ei într-un ansamblu federal european. Alegătorii lor, desigur, nu împărtăşesc acest obiectiv; şefii partidelor au izbutit însă, ani la rând, să bage subiectul sub preş. Dacă ar stabili o alianţă cu un partid vădit antieuropean, n-ar mai putea persevera în această atitudine; iar alianţa s-ar face ţăndări în cel mai scurt timp. Iată de ce cred mai degrabă într-o a doua variantă: crearea unui front republican, în care UMP se va ralia, ca şi Partidul Socialist, la candidatura lui Ben Abbes – bineînţeles sub rezerva unei participări profitabile la guvernare şi a unor înţelegeri pentru viitoarele alegeri legislative”[8]. Numai că „e complicat însă dintr-un alt motiv. E complicat pentru că e surprinzător; pentru că aşa ceva nu s-a mai întâmplat, cel puţin de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial încoace. A trecut atâta timp de când binomul stânga-dreapta structurează jocul politic, încât ni se pare imposibilă altă cale. Totuşi, în fond, nu există nicio dificultate reală: ceea ce desparte UMP de Frăţia Musulmană e mult mai nesemnificativ decât ceea ce o desparte de Partidul Socialist. Am discutat despre asta, dacă-mi amintesc bine, la prima noastră întâlnire: Partidul Socialist a cedat în cele din urmă în privinţa Educaţiei, a ajuns la un acord cu Frăţia Musulmană şi orientarea sa antirasistă a reuşit să predomine asupra celei laice, doar pentru că s-a simţit încolţit, pentru că a ajuns la strâmtoare. Lucrurile vor fi mult mai simple pentru UMP, care se află şi mai aproape de dezintegrare, şi care n-a acordat niciodată importanţă Educaţiei, până şi conceptul le e străin. Pe de altă parte, UMP şi PS trebuie să se deprindă cu ideea de a guverna împreună; ceea ce pentru ei e un lucru nou, exact pe dos decât în luările lor de poziţie de când au intrat în politică.
Rămâne, de bună seamă, şi a treia posibilitate, adică să nu se întâmple nimic; să nu poată fi realizat niciun acord, iar al doilea tur să aducă aceleaşi rezultate, adică aceeaşi incertitudine. Într-un anume sens, e varianta cea mai probabilă, dar şi cea mai îngrijorătoare. În primul rând, niciodată de-a lungul istoriei celei de-a Cincea Republici rezultatele n-au fost atât de strânse; apoi, mai ales, niciuna dintre cele două formaţiuni rămase în luptă nu are nici cea mai mică experienţă a exerciţiului guvernamental, nici pe plan naţional, nici pe plan local; în materie de politică, sunt expresia unui desăvârşit amatorism.(…)
E adevărat că s-au purtat multe bătălii între creştini şi musulmani, înfruntarea armată e de când lumea una dintre îndeletnicirile umane majore, războiul e în natura omului, cum spunea Napoleon. Cred însă că acum a sosit momentul unei concilieri, al unei alianţe cu islamul”[9].
Previzibil, „catolicii dispăruseră practic din Franţa, a continuat el, dar păreau că sunt încă îmbătaţi de un soi de elixir moral, în orice caz Ben Abbes făcuse totul ca să-şi atragă bunele lor sentimente: anul trecut se dusese de cel puţin trei ori la Vatican. Pricopsit, prin simpla lui origine, cu o aură tiermondistă, ştiuse totuşi să-şi ţină aproape electoratul conservator. Spre deosebire de vechiul său rival Tariq Ramadan, stigmatizat de relaţiile lui troţkiste, Ben Abbes evitase dintotdeauna să se compromită cu stânga anticapitalistă; înţelesese perfect că dreapta liberală câştigase «bătălia ideilor», că tinerii deveniseră antreprenori şi că natura mereu actuală a economiei de piaţă era unanim admisă. Însă adevărata idee de geniu a liderului musulman fusese descoperirea faptului că alegerile nu se vor juca pe terenul economiei, ci pe acela al valorilor; că, şi în acest domeniu, dreapta se pregătea să câştige «bătălia ideilor», fără măcar să trebuiască să lupte.
Ramadan prezenta legea islamică sharia ca pe o opţiune inovatoare, dacă nu chiar revoluţionară, în vreme ce el îi restituia dimensiunea liniştitoare, tradiţională – cu un parfum de exotism care, în plus, o făcea ispititoare. În privinţa restaurării familiei, a moralei tradiţionale şi, implicit, a patriarhatului, se deschidea în faţa lui un bulevard pe care dreapta, şi cu atât mai puţin Frontul Naţional, n-aveau cum s-o apuce, fără să se vadă categorisiţi drept reacţionari sau chiar fascişti de către supravieţuitorii generaţiei ’68 – mumii progresiste, sociologic muribunzi, dar refugiaţi în citadele mediatice de unde puteau să împroaşte imprecaţii despre vremurile dezastruoase şi ambianţa dezgustătoare care sufocau ţara; doar el era ferit de orice pericol. Paralizată de antirasismul ei structural, stânga fusese încă de la început incapabilă să lupte sau chiar să vorbească despre asta”[10]. Și urmează un dialog captivant:
„- Şi ce dacă? a spus el triumfător. E un musulman moderat , asta contează: o afirmă tot timpul şi e adevărat. Nu trebuie să ţi-l imaginezi ca pe un taliban sau ca pe un terorist, ar fi o greşeală; i-a dispreţuit mereu pe indivizii ăştia. Atunci când vorbeşte despre ei, în articolele sale de opinie publicate în Le Monde, dincolo de condamnarea morală afişată, se poate limpede distinge această nuanţă de dispreţ; de fapt, îi consideră pe terorişti nişte amatori. În realitate, Ben Abbes este un politician deosebit de abil, probabil cel mai abil şi mai viclean pe care l-am avut în Franţa de la François Mitterand încoace; dar, spre deosebire de Mitterand, el are o viziune istorică incontestabilă. (…)
– Ştiţi, a zâmbit el de parcă s-ar fi scuzat, de zece ani studiez cazul lui Ben Abbes, pot afirma, fără nicio exagerare, că sunt una dintre persoanele din Franţa care îl cunoaşte cel mai bine. Mi-am consacrat practic întreaga carieră supravegherii mişcărilor islamiste. Prima afacere la care am lucrat – eram încă tânăr pe-atunci, elev la Saint-Cyr-au-Mont-d’Or, au fost atentatele din 1986 de la Paris, despre care până la urmă s-a aflat că fuseseră comandate de Hezbollah şi, indirect, de Iran. Au urmat apoi algerienii, kosovarii, mişcările din sfera de influenţă Al Qaeda, lupii singuratici… niciodată n-au încetat să se manifeste, sub diverse forme. Prin forţa împrejurărilor, atunci când a fost înfiinţată, Frăţia Musulmană a intrat în colimatorul nostru. Au trecut mulţi ani până să ne convingem că Ben Abbes avea cu adevărat un proiect, ba chiar un proiect foarte ambiţios, care nu avea nicio legătură cu fundamentalismul islamic. În cercurile de extremă dreapta s-a răspândit ideea că, atunci când musulmanii vor ajunge la putere, creştinii vor fi obligatoriu reduşi la condiţia de dhimmis, de cetăţeni de mâna a doua. «Dhimmitudinea» este, într-adevăr, unul dintre principiile generale ale islamului, în practică, însă, statutul de dhimmi este extrem de flexibil. Islamul are o extensie geografică uriaşă; felul în care este practicat în Arabia Saudită n-are nicio legătură cu acela din Indonezia sau din Maroc. În Franţa, sunt absolut convins – pot chiar să pariez – că nu vor fi ridicate piedici în calea cultului creştin, ba, mai mult, subvenţiile acordate asociaţiilor catolice şi întreţinerii clădirilor religioase vor fi sporite – îşi pot permite aşa ceva, câtă vreme fondurile alocate moscheilor de către petromonarhii vor fi, oricum, mult mai mari. Adevăratul duşman al musulmanilor, lucrul de care se tem şi pe care îl urăsc cel mai mult, nu este catolicismul, ci secularismul, laicitatea, materialismul ateu. Pentru ei, catolicii sunt nişte credincioşi, iar catolicismul este una dintre religiile Scripturii; se cuvine doar ca ei să facă un pas mai departe şi să se convertească la islam: iată adevărata viziune musulmană asupra creştinătăţii, viziunea originară. (…)
– Cazul evreilor e un pic mai complicat. În principiu, teoria funcţionează şi aici, iudaismul e una dintre religiile Scripturii, Avraam şi Moise sunt recunoscuţi drept profeţi ai islamului; în practică, totuşi, în ţările musulmane, relaţiile cu evreii au fost mai dificile decât cele cu creştinii; iar problema palestiniană a înveninat totul. Există, prin urmare, anumite tendinţe minoritare în cadrul Frăţiei Musulmane care ar dori exercitarea unor măsuri represive asupra evreilor; cred însă că nici acestea nu vor avea câştig de cauză. Ben Abbes a avut mereu grijă să întreţină relaţii bune cu marele rabin al Franţei; poate că, totuşi, din când în când, le va da frâu liber extremiştilor; asta fiindcă, deşi crede cu sinceritate că va obţine convertiri masive în rândul creştinilor, îşi face puţine iluzii în privinţa evreilor. De fapt, cred că speranţa lui e că se vor hotărî să părăsească Franţa de bunăvoie şi că vor emigra în Israel. În orice caz, vă pot asigura că nu are deloc intenţia să-şi compromită ambiţiile personale – care sunt nemăsurate – de dragul poporului palestinian. Uimitor de puţină lume a citit ce a scris la începuturile lui – e drept că publica în reviste geopolitice destul de obscure. Indiscutabil, marele lui reper este Imperiul Roman – iar construcţia europeană, după el, nu reprezintă decât o cale de a împlini această tradiţie milenară. Axa majoră a politicii lui externe va fi deplasarea către sud a centrului de greutate al Europei; există deja organizaţii care urmăresc acest obiectiv, vezi Uniunea pentru Mediterana. Primele ţări susceptibile să se alăture acestei construcţii europene vor fi desigur Turcia şi Marocul; vor urma Tunisia şi Algeria.
Pe termen lung, va veni şi Egiptul – e o piesă grea, dar care se va dovedi decisivă. În paralel, e posibil ca instituţiile Europei – care la ora actuală sunt orice, numai democratice nu – să evolueze către o consultare populară mai consistentă; concluzia logică va fi alegerea prin sufragiu universal a unui preşedinte european. În acest context, integrarea europeană a unor ţări deja foarte populate şi cu o demografie dinamică, precum Turcia şi Egiptul, ar putea juca un rol decisiv. Sunt convins că adevărata ambiţie a lui Ben Abbes este ca, în cele din urmă, să ajungă preşedintele ales al Europei, al unei Europe lărgite, incluzând ţările bazinului mediteraneean. Să ţinem minte că nu are decât patruzeci şi trei de ani – chiar dacă, spre liniştirea electoratului, se străduieşte să pară mai vârstnic, lăsându-şi burdihanul să prospere şi refuzând să se cănească. Într-un anume sens, bătrâna Bat Ye’or are dreptate cu fantasma ei privind complotul Eurabia; se înşală însă cu desăvârşire atunci când îşi închipuie că ansamblul euromediteraneean se va afla în poziţie de inferioritate faţă de monarhiile din Golf: vom avea de-a face cu una dintre primele puteri economice mondiale, care va fi în măsură să trateze de la egal la egal. În clipa de faţă, se desfăşoară un joc ciudat cu Arabia Saudită şi cu celelalte petromonarhii: Ben Abbes e gata să profite cât se poate de petrodolarii lor; dar nu are nici cea mai mică intenţie de abandon al suveranităţii. Într-un anume sens, nu face decât să ducă mai departe ambiţia lui De Gaulle, cea a unei mari politici arabe a Franţei, şi vă asigur că nu duce lipsă de aliaţi, inclusiv în monarhiile din Golf, pe care cantonarea pe poziţii americane le obligă la destule compromisuri şi le situează permanent într-o poziţie delicată faţă de opiniile arabe. Ei bine, până şi ele au început să-şi spună că un aliat precum Europa, nu atât de ombilical legată de Israel, ar putea constitui o alegere mai înţeleaptă.(…)
Moleşit de aburii alcoolului, privind chelia lucioasă a fostului spion, haina lui ecosez, mă întrebam care este, de fapt, punctul lui de vedere. Ce-i trecea prin cap unui om care şi-a petrecut întreaga viaţă studiind partea nevăzută a lumii? Probabil că nimic, cred că nici măcar nu se obosea să voteze; ştia prea multe lucruri”[11]. Și când știi prea multe, te abții să intri în jocul democratic, să participi la mascarada electorală, nu?
[1] Michel Houellebecq, Supunere
[2] Michel Houellebecq, Supunere
[3] Michel Houellebecq, Supunere
[4] Michel Houellebecq, Supunere
[5] Michel Houellebecq, Supunere
[6] Michel Houellebecq, Supunere
[7] Michel Houellebecq, Supunere
[8] Michel Houellebecq, Supunere
[9] Michel Houellebecq, Supunere
[10] Michel Houellebecq, Supunere
[11] Michel Houellebecq, Supunere