Așadar, în dârdora campaniei declanșate de aproape un an împotriva pensiilor speciale ale magistraților (nu și a altor privilegiați ai soartei bugetare, o discriminare negativă bătătoare la ochi, născătoare de suspiciuni cu duiumul!) și după ce Lia Savonea l-a înfruntat pe neavenitul locatar de la Cotroceni, refuzând să se retragă din cursa pentru președinția Înaltei Curți de Casație și Justiție, o publicație obscură ne-a arătat că ticăloșii au întotdeauna urmași în mahalaua dâmbovițeană. Da, căci filmulețul promovat cu premeditat iureș mediatic de Recorder mi-a amintit până la greață de mârșăviile presei anilor ’50, cu alde Toma și Brucan în rolul justițiarilor politruci. Atunci, jurnaliștii de casă ai noii puteri purpurii primeau ordin să purceadă la identificarea și demascarea „dușmanilor de clasă” în paginile organului central de manipulare, și de aici încolo soarta nefericiților era pecetluită prin obolul slinos al justiției partinic-revoluționare. Ei bine, producția gazetarilor, chipurile, amorezați scârnav de turul nădragilor nicușorieni, are ca punct de plecare, sublima (nu ?) explozie civică din 2018, cu Piața Victoria gemând de turma corporatistă scoasă la mitingeală prin ordin de zi pe unitate de bacii pitulați prin fel de fel de păduri deloc secrete. Nostalgici din fire și din obligație de serviciu, realizatorii grețoasei pelicule visează la întoarcerea acelor vremuri, la odioasele parteneriate între procurori și judecători, la „plutoanele de execuție” și la „dispozitivele de siguranță” ce mutilaseră ideea de justiție. Altcumva zis, abia ce ne-am reobișnuit să traversăm strada regulamentar, pe culoarea verde, și, deodată, majurul din intersecția statului ne silește să revenim la perfida și nelegala trecere pe…roșu !! Că, deh, astfel e voia răzbunătorului măcinat de frustrări felurite, cocoțat în Deal întru satisfacția stupizilor tăbărâți de pe trotinete ca să ne salveze neamul prin… ură ! De aceea, nici nu m-au mirat felicitările insului-care-nu-a-lucrat-nimic de-o viață post-universitară, ca și adâncile-i cugetări de-o fățărnicie dezgustătoare: „Nu vreau să scuz în vreun fel politicul. Faptul că lupta anticorupție s-a redus dramatic are influență politică. Numirile procurorilor-șefi au fost politice. Societatea vorbește de mult de probleme în justiție fără să vedem, la nivelul Ministerului Justiției, voință de a intra cu adevărat în ele”.Gura păcătosului obsedat să reînvie „cătușiada” de mai adineauri grăise adevărul și cum omul-gloată trebuia adus pe calea cea bună, i s-a servit bucata asta de hamburger otrăvit, cu ingrediente și efecte de sunet nord-coreene, însă ambalat pervers, cât să leațâțe pofta de răfuială. În sulfuroasa cârdășie a intrat și zeloasa Adriana Săftoiu (unsă recent ca mahără a propagandei televizate național), tot ca odinioară, în epoca cruciadelor comuniste de stârpire a elementelor declasate și potrivnice intereselor proletariatului făuritor de bunăstare și progres, bleah… Dinspre ministerul arătat cu deștul demagogic, nimic, tipul deținător al portofoliului cu pricina e într-o abținere în formă continuă. Adică de la ședința Consiliului Superior al Magistraturii, cea cu avizul negativ… Apropo, demult, în adolescența mea târzie, un țăran de la mine de-acasă, din Teleorman, mi-a zis o vorbă de duh: „Bă, băiete, să nu uiți niciodată ce-ți spui acu’, numa’ proștii să abțin, bărbații adevărați acționează, nu să ascund ca muierile!” Pfu, ce învățătură cu tâlc… Doar că, deși m-am căznit din răsputeri, nu de puține ori mi s-a întâmplat să fiu prost de-am bubuit… Ehe, de ar fi auzit și juvetele Radu Marinescu cimilitura aia… Chiar, nu l-o durea îndelunga abținere? În fine, să-l lăsăm în pace pe onorabilul ministru și să reflectăm nițel la mesajele scatofagei diversiuni croite pe creierul trepanat al reziștilor. Vasăzică, inamicii publici ochiți de nicadorii cu camere ascunse de înregistrat sunt șefele instanțelor supremă și de apel din București (a, și de la CSM!), precum și conducătorul Direcției Naționale Anticorupție (cel de la Parchetul General a scăpat nealicit, previzibil, de vreme ce deunăzi a apărut în studiorile dezinformării publice și a interpretat în cheia dorită de stăpânii României opera de ficțiune juridică avându-l ca protagonist principal pe Călin Georgescu). Și ca mesajul să penetreze liota de guguștiuci telespectatori, regizorii au distribuit și doi procurori anticorupție – pensionari – în sceneta oripilantă, cu apariții stânjenitoare, ca prestanță și substanță. Iertată-mi fie impolitețea, dar inșii respectivi se pretau de minune în documentarele despre… colectivizarea forțată a țăranilor de altădată, cu milițieni obtuzi și neduși la biserică. Desigur, n-au lipsit nici fantomele, care, sub protecția anonimatului, au înfierat, printre smiorcăieli defel scacrosancte, inamicii statului de drept desfigurat de două decenii încoace cu sminteală de șleahta urlând în stradă: „Cine nu sare, ia condamnare” ! Știți, asemenea moroi au darul de a arunca în derizoriu scopul întreprinderii cinematografice, fiindcă n-ai certitudinea că umbrele[2] alea nu-s înscenări, născociri, plăsmuiri… Nicio referire la droaia de achitări în cauze notorii, cu demnitari și afaceriști băștinași purtați ritualic de „binomul SRI-DNA” prin lumina reflectoarelor mincinoase, ca trofee sclipicioase ale luptei anticorupție, tăcere de mormânt ! Reaua-credință răzbate de oriunde te-ai nimeri, orb să fii ca să nu observi uriașa diversiune! Dar maleficul plan includea și un protest spontan ( sic!) în preajma forului de conducere a magistraților, ca să vadă oricine că nu-i de glumă cu obsesia ex-Primarului general de reînființare a protocoalelor rușinii. Și, curată coincidență, în buza nopții, tropăitorii haștagiști s-au bulucit indignați să ceară ceea ce li s-a dictat, că doar ce, prin strategia națională de securitate, au căpătat statut de parteneri ai Serviciilor Secrete…
Nu vă închipuiți că am prins și finalul operațiunii mediatice, nici pomeneală, riscam să-mi șubrezesc sănătatea mintală. Măcar de-ar pricepe și „tineretul nostru rătăcit”[3] pe maidanul virtual că adevărul se ascunde întotdeauna dincolo de aparențe ! Mda, „cei de azi sau sunt practici, fără orizont, sau fanatici! Entuziasmul de izvor spiritual s-a încheiat parcă. Ăştia de acum sunt fanatici, entuziasmul lor țâșneşte din instincte, sunt brutali. Sunt și din cei fini spiritual, dar așa de rari și de dezorientaţi”[4]… Că d-aia s-au și împreunat în cuibul USR, a cărei strategie „nu se bazează pe guvernare, ci pe conflict. Partidul nu trăiește din rezultate, ci din tensiune. Nu din așezare, ci din atac. Nu din stabilitate, ci din producerea continuă a unui sentiment de urgență morală, pe care îl poate folosi apoi împotriva oricărui adversar sau partener incomod. Este singurul partid pentru care criza este oxigen, scandalul este combustibil, iar emoția este instrumentul prin care câștigă influență fără să câștige, de fapt, putere democratică.(…)
USR a făcut din controlul moral al agendei publice o tehnică de supraviețuire politică. Este un partid care a înțeles că nu poate guverna eficient, nu poate construi alianțe stabile și nu poate transforma criticile în soluții, și a ales, în schimb, o altă cale: aceea de a domina spațiul public prin permanentizarea indignării și transformarea fiecărei vulnerabilități instituționale într-un vehicul de intimidare politică. În această logică, presa militantă nu este observator, ci partener; ONG-urile nu sunt arbitri, ci furnizori de tensiune; iar protestele nu sunt spontane, ci activate la comandă, exact în punctul în care narațiunea are nevoie de o injecție de vizibilitate. (…)
În acest context, documentarul Recorder nu este o producție jurnalistică izolată, ci o etapă într-o strategie mai amplă, în care emoția devine instrument politic, iar instrumentul politic devine armă într-o bătălie pentru influență. Nu pentru un minister. Nu pentru o lege. Ci pentru preluarea controlului asupra celor două axe ale puterii reale în România: Justiția și Serviciile Secrete.(…)
USR nu urmărește să administreze statul, ci să-l controleze. Nu vrea majorități, vrea dependențe. Nu caută dialog, ci supunere. Iar instrumentele sunt mereu aceleași: frică, presiune și crize atent livrate pe traseul media-activism-politic. (…)
Este un partid interesat de controlul moral și operativ asupra statului – iar acest control se obține nu prin vot, ci prin influență asupra instituțiilor care decid cine este anchetat, cine este inculpat și cine scapă. În acest punct, devine limpede că obiectivul USR nu este reforma justiției, ci capturarea ei. Nu pentru a face dosare împotriva adversarilor politici – asta ar fi o interpretare simplistă -, ci pentru a obține acces la mecanismul prin care poate bloca dosare, declanșa dosare sau reinterpreta dosare în funcție de nevoia politică. Iar dacă acest acces este dublat de un președinte dispus să reintroducă serviciile în zona penală, atunci mecanismul devine complet: o rețea politică, susținută de o parte a presei militante, validată instituțional de președinte, protejată de miniștri care nu pot fi atinși și potențată de serviciile secrete care, odată reintegrate în anchete, pot deveni instrumentul fundamental al puterii reale”[5].
Pe toți dracii, cu imunitate parlamentară sau ba, cu petlițe sau nu, cu Recorderu‘ ați mințit poporu’ !
P.S. 1: Altminteri, reacția judecătorilor de la Curtea de Apel București de a ieși în grup și în direct, într-o coregrafie de adeziune amintind de episoadele tragicomice din timpul loviturii de stat din 1989, mi s-a părut total inadecvată… Un comunicat, scris ori filmat, ar fi fost îndeajuns ca răspuns la atacul mârșav al liftelor recorderizate…
P.S. 2: O nedumerire, inevitabilă – de ce nu s-au solicitat și punctele de vedere ale avocaților în chestiunea dedusă dezbaterii? De dragul imparțialității, nu de alta ! Însă cine-i într-atât de nătâng să-și imagineze că tăpălagii, tolontanii și ceilalți năimiți din sinistra gașcă de slugoi sunt preocupați de informarea corectă a populației ?
P.S. 3: Cu ipocrizia-i exersată deja, Nicușor Dan mimează îngrijorarea: „Cazurile prezentate trebuie investigate și trebuie investigată mai ales recurența acestor cazuri. Iar persoanele vinovate trebuie pedepsite, însă tot de sistemul de justiție, și pe bază de probe. Pentru că materialul Recorder prezintă și fapte, care sunt clare, dar și opinii, care trebuie probate”. Și se întreabă aidoma:
„Cine strânge probele și cine face sesizările?
De ce nu avem încă un raport din interiorul sistemului de justiție, deși se vorbește de lucrurile astea de mult timp?
Câte sesizări s-au făcut din interiorul sistemului de justiție pe faptele de care vorbim?
Câte acțiuni în justiție s-au făcut pe faptele de care vorbim?
De ce sunt doar trei magistrați în activitate care au acceptat să vorbească deschis cu reporterii?
De ce nu a contracandidat-o nimeni pe Lia Savonea la conducerea Înaltei Curți?”
Mă înfioară, ca practician cu oareșce experiență al dreptului, invitația la delațiune și la aruncarea Justiției în haos din dorința de a avea acces absolut la pârghiile care să-i faciliteze nimicirea judiciară a adversarilor, mânat de multele nemulțumiri acumulate în anii de tăiat frunze la câinii oengiști în anii din urmă, petrecuți prin sălile de judecată. Ca și perspectiva recrutării dintre viitorii ciripitori a argaților în robă dispuși să continue tradiția nefastă a laurelor, liviilor și mateilor de tristă amintire a „câmpului tactic”. Păi, ce să înțelegem din acest mesaj pervers:„Așa cum am spus, am început să lucrăm la un raport cu date despre problemele din sistemul de justiție. Discutăm cu magistrați. Îi invit pe toți magistrații să îmi scrie direct despre problemele pe care le întâmpină și îi asigur că voi citi personal ce îmi transmit. (…) E responsabilitatea lor, dincolo de dosarele curente, să se implice în rezolvarea problemelor profesiei lor. Și îi asigur, la rândul meu, de implicare și bună-credință pentru a aduce justiția acolo unde și-o doresc românii” ? Ha, ha, „bună-credință”! A, și care români, strânsura turbulentă și mankurtizată de influenceri cu soldă ?
Ce mai tura-vura, restaurația ne pândește chiar dinspre instituția menită să asigure stabilitatea statului și solidaritatea între cetățenii săi, iar nu să-i învrăjbească și să le știrbească încrederea în principalele autorități ! Să fi uitat cumva că dacă justiție nu e, nimic nu e ? Nădăjduiesc, cu speranțe pirpirii, că se vor găsi grabnic mijloacele constituționale în stare să ne scape de accidentul politic și nu numai numit Nicușor Dan ! Cât încă nu-i târziu !
[1] Cacofonia e musai !
[2] Într-adevăr, ca s-o citez pe Alice Voinescu (Jurnal 2), „din umbre nu ies forme clare ”, ci orori, adesea…
[3] Alice Voinescu, Jurnal (1)
[4] Alice Voinescu, Jurnal (1)
[5] Dan Foamete, De la Recorder la SRI: planul tăcut prin care USR își întinde influența asupra statului