Seara coboară vineție peste un oraș sufocat de propria-i respirație agonică. La Palatul Victoria, în biroul premierului, încă e lumină. Ușa se crăpă timid și Ioana Dogioiu se ivi în prag cu ditamai sacoșa, abia cărată cu ambele mâini. Păși anevoie până la masa unde mai marele miniștrilor stătea aplecat asupra unor hârtii. Își ridică brusc ochii, își împinse ochelarii pe fruntea încrețită de problemele grave ale țării și o fixă încruntat pe purtătoarea sa de consoane și vocale. „Șefu’, v-am adus cărțile comandate !” îi zise aceasta pe un ton cazon. „Mulțumesc, ne vedem mâine, să nu pierdem vremea !” îi răspunse Ilie Bolojan la fel de milităros. Rămas singur și îmboldit de nerăbdarea ce nu-l părăsise încă din copilărie când se afla în preajma unui ceaslov, scoase volum cu volum și le sorbi dintr-o privire, simptomul oricărui calofil. Privirea îi căzu pe romanul peruanului Mario Vargas Llosa, Vă dedic tăcerea mea, opera de pe urmă a sud-americanului. O deschise cu degetele tremurându-i de emoție și începu să citească, o pasiune ce-l mistuia din fragedă pruncie, și, pe nesimțite, ajunse la sfârșitul capitolului XXXVI. Se încordă deodată, carnea se porni într-un tremur nemaitrăit vreodată și simțurile toate i se treziră, deși pendulul de pe perete bătea miezul nopții. Sublinie de câteva ori un fragment și își mângâie nervos chelia sclipicioasă. Izbucni în râs, un râs straniu, cum nu i se mai întâmplase. Rupse foaia ce-l excitase la culme și o mai lectură o dată: „Există un nume pentru cei care preferă corupţia în locul fraternității. Vreţi să-l știți? Vreţi să vi-l spun? Şobolani!…
– Domnule profesor Azpilcueta! I-a întrerupt rectorul, lovind cu palma în masă. Nu vă permit să insultați corpul profesoral și nici universitatea !
– Şobolani! a strigat din nou Toño.
– Şedinţa se suspendă, a spus rectorul și un murmur a invadat sala. Profesorii s-au ridicat și s-au îndreptat spre ieşire, aruncând priviri dezaprobatoare spre Toño, care rămăsese nemișcat, în picioare, ţipând întruna: «Șobolani, șobolani!» Diferenţa era că acum nu mai striga cu furie și vehemenţă, ci cu o voce spartă, speriată. O profesoară a observat că avea ochii foarte larg deschişi, ca și cum ar fi suferit un șoc, şi s-a apropiat de el ca să-l întrebe dacă se simţea bine. Așa și-a dat seama că Toño, chiar dacă acum nu mai ţipa, continua să șoptească același cuvânt. El, simțind prezenţa femeii, a prins-o de braţ. A fost reacția unui naufragiat care primeşte un colac de salvare în mijlocul oceanului. «Șobolani, șobolani, şobolani», i-a şoptit tremurător. Profesoara i-a luat faţa în palme, dar, dându-și seama că avea privirea pierdută şi că pupilele lui mărite nu reușeau să intre în contact vizual cu ea, a dat alarma. Mai mulţi profesori, în frunte cu rectorul, l-au dus pe Toño pe braţe, printre clădirile facultăţilor, direct la infirmeria universităţii. O oră mai târziu, în timp ce studenții luau prânzul în cafenele și în Lima înceta pentru un timp orice activitate, a sosit o ambulanţă şi l-a luat pe Toño Azpilcueta”[1].
„Mama lor de șobolani !” șuieră printre dinți și plecă val-vârtej din cabinet.
A doua zi, se trezi mai hotărât ca nicicând să le-o strige în față javrelor alea de la PSD, că prea s-a săturat să le suporte perversitățile cu ghiotura. Nici n-a ajuns bine la sediul guvernului, că le-a și chemat pe sfătuitoarele sale de taină, Oana Gheorghiu și Ioana Dogioiu. Au discutat un sfert de ceas și cele două au sărit brusc de pe fotolii și, mustăcind subaltern, au repetat la unison: „Șefu’, sunteți magistral, mama lor de șobolani !” L-au pupat pe pomeții proaspăt bărbieriți, nu înainte de a tocmi un interviu la Radio România Actualități, ce avea să schimbe, sperau ei, soarta ciumatelor „vuvuzele politice” din Kiseleff.
La trecute fix, niciun minut în plus ori în minus, prim-ministrul s-a arătat națiunii și a rostit grav, cu accente vargas-llosaiste: „Când am deschis cămara statului, am găsit niște șobolani care rod proviziile și am pus lumina pe ei”. N-a terminat bine discursul istoric și a simțit „că obrajii îi luau foc.Dogorea aînceputsă-i coboare pe gât, până s-a transformat în mâncărime.Senzaţia s-a răspândit pe braţe, pe tors și pe spate,până la picioare. Apoi a început să-i vadă peste tot, grași, zbanghii, cu colții la vedere. Pe sub masa dealături, peculoarul dintre mesele din cafenea, sărind de pe capulCeciliei Barraza pe scaunele goale. Nu s-a mai putut stăpânişi a început să se scarpine cu zel. Şi-a suflecat mânecileși și-a descheiat cămașa casăse scarpine şi să scapede rozătoarele scârboase care-l înconjuraseră şi i se urcaupe picioare. (…)
-Nu-i vezi, așa-i? a zis Toño Azpilcueta. Sunt peste tot. Ştiu că nu-i vezi, nimeni nu-i vede, dar sunt aici. (…)
– Mi se întâmplă de când eram copil, a zis. De fiecare dată când sunt agitat. E ca și cum niște șobolani m-ar mușca de spate. Îmi vine să-mi dau jos cămașa, pantalonii. Să mă scarpin până la moarte. Nu am mai zis asta nimănui. Eşti prima persoană care află. Nu mai știu ce să mă fac, Cecilia. Sunt speriat. Pentru că şobolanii ăia nu există, eu i-am inventat. Așa mi-am petrecut viața, încă de mic, imaginându-mi rozătoarele alea. Și disperat din cauza mâncărimii. Nu mai pot”[2].
Ei bine, de aici i s-a tras ditamai pocinogul sărmanului om, adus sorosist de la Oradea ca să ne scape de… șobolani, ce trist epilog al poveștii.. .
P.S.: Mâine, se va decide soarta „Guvernului Bolojan” în Parlament prin votarea moțiunii depuse de alianța PSD-AUR, însă șansele să treacă sunt minime, în opinia mea. Iată și argumentele:
– reacția Băncii Naționale, care a urcat euro la un prag istoric record în raport cu bietul nostru leu, șiretlicul fiind utilizat și în zilele decisive ale bătăliei electorale prezidențiale dintre Nicușor Dan și George Simion, un semnal clar către alegători venit dinspre Sistem;
– interesul păpușarilor bruxellezi de a-și păstra alesul în funcție până ce acesta își va îndeplini obligațiile asumate la învestire prin foaia de parcurs completată nu la București;
– viciul ancestral al trădării, transmis compatrioților mei, cu osebire politicieni, din generație în generație, destui semnatari ai jalbei lăsându-se sigur cumpărați ori șantajați, că pe plaiurile „Cătușiadei” orice ți se poate imputa penal, deceniile din urmă stau mărturie;
– lipsa de seriozitate a „găștii Grindeanu”, o strânsură de-o grețoșenie de neatins în istoria recentă a post-comunismului neaoș.
De mă voi înșela, n-am niciun motiv de bucurie, din contră, alternativele mă aruncă deznădejdii, bibicilor, ioc oameni de stat, ioc caractere…
[1] Mario Vargas Llosa, Vă dedic tăcerea mea
[2] Mario Vargas Llosa, Vă dedic tăcerea mea