Dinspre celelalte națiuni ale globului, îmi este jenă să consum cerneală, un spectacol de-o slinoșenie dezgustătoare, o înșiruire pe coate și genunchi la picioarele Dictatorului Suprem de la Washington. Căruia i-au cedat și ultima fărâmă de demnitate și suveranitate, la pachet cu miliardul de protecție… Culmea, sub pretextul unui Consiliu de Pace scornit de mintea afectată grav a negustorului gata să-i mituiască și pe bieții groenlandezi, vreo 60 000 la număr, cu un milion de dolari per capita ! Întru bunăstarea „Unchiului Sam”, bineînțeles… În definitiv, dacă eu sunt Dumnezeu, totul îmi e permis, nu?
Să ți se întoarcă stomacul pe dos, zău, condiția umană a mileniului început deunăzi a atins cote abjecte și, vorba țăranilor mei din sud, „banii mulți și pula tare fute-n cur pe orișicare ”! Scuzați-mi vulgaritatea, însă, pe lângă obscenitățile trumpiste, asta e de-o inocență înduioșătoare ! Dar atotcuprinzătoare și suficientă ! Rezumă magistral și frust situația de fapt actuală !
Ca să-l înțelegem pe de-a-ntregul pe psihopatul de la Casa Albă, totuși, să privim nițel înapoi, cam cu vreo cinci decenii. Călăuze ne vor fi Virgil Gheorghiu și volumul său premonitoriu, Ochiul american, așa cum l-am deslușit eu într-un capitol – al nouălea – din cartea Vremuri depresive, isprăvită de scris la sfârșitul anului trecut…
*
* *
Ehe, de-aș fi știut atunci, în decembrie 1989, că „nu salvezi nimic ucigând”[1]… Din păcate, tinerețea mă condamnase la ignoranță, ca pe toți cei de vârsta mea, de altfel, așa cum se întâmplă de când lumea… Cu timpul, m-am scuturat de naivitate și am descoperit că mereu și mereu aparențele înșală, că trebuie căutat dincolo de ele dacă nu vrem să fim prostiți… Ce visuri mă cutreierau în lunile scurse după abolirea comunismului prin asasinarea judiciară a soților Ceaușescu… În sfârșit, Ochiul sovietic nu ne mai supraveghea tiranic orice mișcare! Se îmbolnăvise rău de cataractă ideologică și nu mai era în stare să se uite înlăuntrul său, darămite dincolo de el… Molohul de la Răsărit se dezmeticea pe zi ce trece, cuprins de sindromul autodistrugerii, și abia răsufla printre spasmele fără leac, deocamdată. Pe neanunțate și cu o discreție ce-ar fi trebuit să ne trezească la realitate, deasupra României s-a ivit… Ochiul american, hotărât să-i ia locul fratelui său siamez în ale hegemoniei mondiale. Întâi și-ntâi, și-a trimis mesagerul, unul de care nici n-auziserăm, George Soros, aflat în cârdășie cu „stalinistul” de altădată Silviu Brucan încă de pe vremea când ultimul, ambasador la Washington, își vânduse sufletul de tinichea și sărise în vaporul de lux de pe Potomac. Ochiul american tocmai instalat aducea cu Mythos, nava-spion ancorată cândva în portul valah, o ficțiune scrisă de Virgil Gheorghiu, țineți-vă strâns de scaun !, prin 1972 !! De-ar fi fost numai ficțiune… Dar să-l ascultăm pe căpitanul ambarcațiunii speciale prezentându-și misiunea defel umanitară, parte dintr-un experiment ca niciunul altul pus la cale de colosul euro-atlantic: „Avem mii de nave de acest tip, presărate pe întreaga planetă, în lung şi în lat. Culeg informaţii şi le trimit Cartierului general, la Pentagon. Ele sunt ochii şi urechile Statelor Unite. Mulţumită lor vedem şi înţelegem tot ce se petrece pe pământ. Mythos a aruncat ancora în faţa Rodonului în virtutea unui acord între Statele Unite şi guvernul dumneavoastră. Totul este în în regulă. (…) Un vapor-laborator. O uzină. Deţine sute de metri de cabluri, de antene, de radare, de celule fotoelectrice, tone de material de înregistrare, de ascultare şi interceptare. Vede şi ascultă ce se petrece pe pământ, pe apă, în aer şi sub apă”. Da, căci asta-i la urma urmei semnificația aterizării magnatului evreu la București, la sfârșitul acelui an de răscruce în istoria noastră ! Un eveniment pe care l-am conștientizat cu adevărat foarte târziu și degeaba, deoarece zarurile fuseseră aruncate…
Și totuși, ce simț al anticipației, ce viziune i s-a revelat incomensurabilului scriitor nevoit să emigreze în Occident de spaima comuniștilor! Repet, era în 1972 și nimic nu prevestea să ajungem aici, la o republică nu numai de prisos în geopolitica minoră și majoră a lumii, ci și monitorizată cinic de „Unchiul Sam” mai dihai ca răufăcătorii proscriși…
Ei bine, totul se derulează la Rodon, unde pământul e „sărat, amar și otrăvit”. Devreme mult, „în timpuri imemoriale, când actuala grădină publică era acoperită de valuri albastre, scânteietoare şi înalte, Rodon purta numele de Rodopolis, «Orașul trandafirilor». Într-o zi, marea s-a supărat, nu se ştie de ce, şi a întors spatele Oraşului trandafirilor. Marea albastră a părăsit portul, retrăgându-se cu paşi leneşi, dar regulaţi. A părăsit Rodopolis, aşa cum o femeie își părăseşte soțul şi domiciliul conjugal. Apa s-a îndepărtat de port în vârful degetelor. În fiecare zi şi în fiecare noapte, marea alerga spre răsărit. (…) Valurile au plecat. În locul lor, se află acum acest pământ calcinat, sărat, amărui, sfărâmicios şi sterp. Nici măcar mărăcinii nu cresc aici. (…)
Dar iată că într-o zi, din capriciu, marea a întors spatele pământului şi s-a îndepărtat de port. Rodopolis a fost coborât la treapta de târg. Din numele său a fost suprimat cuvântul «polis». I-a fost retras titlul de «oraş». S-a numit simplu Rodon. Era umilitor, ca şi cum unui militar i s-ar fi smuls gradele şi epoleţii. Odinioară, în port, era un adevărat furnicar de oameni. De toate rasele, de toate culorile, de toate condiţiile, vorbind în toate limbile. Oraşul nu dormea niciodată. Era treaz zi şi noapte, se muncea, se neguțătorea, oamenii se distrau, făceau afaceri. Era activ douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru în toate anotimpurile. Astăzi, Rodonul are mai puţin de o mie de locuitori. Nu se trezesc niciodată. Sunt mereu adormiţi. Lucrează dormind. Merg dormind. Se căsătoresc dormind. Fac copii dormind şi mor dormind. Rodon este un oraş-dormitor. În ciuda somnului lor, locuitorii au memorie. Nu uită că odinioară au fost fericiţi aici. Speră în întoarcerea mării şi visează că ea va reveni în port, că vor fi din nou bogaţi, treji, vii ca de demult. Speranţa oamenilor e tenace şi rebelă. İlogică. La fel ca iarba ce creşte pe morminte”. Pfu, ce asemănare izbitoare cu tabloul actual al țării de la Gurile Dunării, retrogradată, o vreme, la rang de țară-dormitor, în „Lagărul socialist”…
Însă, când nimeni nu mai spera, s-a întâmplat o minune: „Şi iată că într-o zi am deschis ochii. Am fost deşteptaţi de către americani. De vaporul pe care îl vedeţi, de «USA Navy Mythos», vaporul-spion. Nu ştiam că era ochiul american, nici că a venit aici ca să-şi aţintească privirile asupra noastră şi să ne supravegheze. Văzându-l, am început să sperăm. L-am văzut într-o dimineaţă aruncându-şi ancora acolo unde se află acum.
Sunt douăzeci şi cinci de ani de atunci. Îmi amintesc perfect. Aveam patru ani. Am sperat, zărindu-l, că marea se va întoarce şi că Rodon va redeveni port. Un nou Rodopolis. Toată această speranță s-a născut din Mythos. De generaţii, de veacuri, nicio navă nu mai oprea în faţa Rodonului. Treceau atât de departe în larg, încât aproape nici nu le zăreai. Spectacolul minunat al unei nave, la noi, în apele noastre, ne-a trezit. Toată lumea şi-a pus costum de sărbătoare. Elevii vor merge pe plajă cu învățătorul lor. Erau îmbrăcaţi ca de praznic şi aveau în mână buchete mici de busuioc verde, cultivat de mamele lor în ghivece de ceramică, ferite de căldură şi praf. Aici, soarele ucide orice plantă în mai puţin de un ceas. O preface în scrum. Nu există decât busuioc. Eram veseli şi visam deja înaintea acestei mari şi frumoase nave că alte vapoare vor sosi de aici înainte. Aşa cum sosirea unei rândunici vestește venirea altora. Visam că marea va da înapoi şi va reveni în port cu valurile albăstrui cu coamă de spumă albă, că pământul se va trezi, că va redeveni viu şi că vor fi flori, plante, arbori precum odinioară.
Odată cu marea, navele, bogăţiile, ceasurile fericite de odinioară se vor întoarce la Rodon. Vor fi buticuri, străzi luminate, case frumoase, oameni de peste tot. Un port este o sărbătoare, un salon care primeşte zi şi noapte nave, marinari, mărfuri, călători. Rodon va fi din nou un port.
În acea zi, populaţia n-a mâncat până la prânz. Eram cu toţii pe țărm, aşteptând ca ofiţerii şi căpitanul lor să pună piciorul pe uscat, aşa cum o fac mereu marinarii când aruncă ancora. Nu scăpam vaporul din ochi. Era alb-cenuşiu, de culoarea pescăruşilor. Eram gata să primim echipajul cântând în onoarea lui și oferindu-i buchetele noastre de busuioc.(…)
Visam cu ochii deschişi sperând că mâhnirile noastre de veacuri luaseră sfârşit şi că marea se hotărâse să se întoarcă în port, că nave sub toate pavilioanele vor reveni la Rodon. Iar odată cu ea, şi peştii. Că vor fi hrană, magazine, va fi de lucru, vor fi bani, şi că viaţa va merita din nou să fie trăită. S-a aşteptat întreaga noapte şi întreaga zi ce a urmat. În zadar… Căpitanul nu a coborât pe uscat. Copiii obosiţi şi înfometați se vor întoarce din nou acasă, aruncând încă o dată buchetele de busuioc pe plajă. (…)
Oamenii din Rodon erau mulţumiţi că nava era americană. Americanii sunt bogaţi prin excelenţă. Eşti întotdeauna bucuros să primeşti vizita stăpânilor lumii şi a celor bogaţi”. Numai că ei nu vin degeaba, să nu ne iluzionăm aiurea ! Nu, vin ca să-și sporească puterea și bogăția ! Cât despre alte nave, au sosit întruna, într-adevăr, și-au umplut pântecele lacome și au plecat în alte zări, cu profituri înzecite, în timp ce noi deveneam și mai săraci, și mai dependenți de ele…
Curioși din cale-afară, localnicii au dorit să afle de unde vin și unde se duc. „N-am înțeles !”, vor auzi ei mereu și mereu, de la musafiri, abili să ocolească orice iscodire a băștinașilor insistenți. Cei norocoși, care au avut șansa să urce la bord, s-au deslușit că vizitatorii „voiau să-şi demonstreze superioritatea, geniul incomparabil, şi să arate că meritau să fie stăpânii lumii şi cei mai bogaţi. Erau generoşi. Au oferit vizitatorilor whisky, cartuşe de țigări, cutii de conserve, ciocolată, gem, coca-cola”… Mărgelele și cioburile colorate de odinioară, adică, dăruite pervers indienilor în schimbul libertății aurului lor…
De asemenea, „citind în ziare articole despre Statele Unite, locuitorii de aici şi-au dat seama că preşedintele SUA devenea în fiecare zi din ce în ce mai tânăr. La instalarea sa la Casa Albă, avea în jur de patruzeci de ani şi arăta de această vârstă. Un an mai târziu, părea deja mai tânăr. La Rodon, se decupau fotografiile vechi şi se comparau. După trei ani, avea alura unui tânăr de treizeci de ani. În loc să îmbătrânească, preşedintele Statelor Unite întinerea. S-a comparat fotografia sa cu cele ale fraţilor mai mici: erau şi ei mai tineri! La Rodon, se paria că în câţiva ani va deveni mai tânăr decât copiii săi care vor creşte: era mai tânăr decât ei! S-a făcut comparaţie cu marinarii de pe Mythos, care, în douăzeci de ani, nu îmbătrâniseră nici măcar o lună, şi s-a concluzionat că americanii descoperiseră elixirul vieţii veşnice, remediul împotriva bătrâneţii pe care oamenii îl caută dintotdeauna și pentru care doctorul Faust şi-a vândut sufletul diavolului. Se mergea cu barca în jurul navei Mythos şi se observa cu stupoare că cei douăzeci şi şapte de albi şi cei șapte negri, în douăzeci de ani de şedere în faţa portului Rodon, nu îmbătrâniseră defel… Au fost cuprinși de o teamă religioasă, metafizică. Atunci, s-a petrecut altceva: preşedintele Statelor Unite a fost asasinat la Dallas. Preşedintele care bea elixirul tinereţii veşnice a murit ca toţi oamenii. La Rodon, a trebuit să se recunoască faptul că americanii, dacă aveau remediul împotriva bătrâneţii, nu-l aflaseră încă pe cel împotriva morţii… Mythos rămânea mereu un mister de nepătruns. S-au făcut rapoarte, s-au cerut explicaţii guvernului, dar nici guvernul, nici Statul Major nu vor răspunde cererilor de lămurire ale autorităţilor militare şi civile din Rodon. (…) «Dacă miracolele arată un fapt ignorat de unii şi cunoscut de alţii, evenimentul este un miracol doar pentru primii, pentru ignoranți. În loc să spuneţi că aţi văzut un miracol, spuneţi mai degrabă că sunteți ignoranți…» Acesta este răspunsul Statului Major”. Și ce ignoranți ne-am vădit și ne vădim în continuare…
La naiba, am uitat că, dintotdeauna, „americanii sunt negustori. Nu dragostea îi împinge spre aceasta. De ce s-au aplecat ei, aşadar, din paradisul lor mecanic de la New York, asupra unui degradat, a unei naţiuni subdezvoltate?” Simplu, ne-o dezvăluie alt personaj: „Americanii mi-au oferit o şansă, dându-mi să dezleg misterul unei crime, pentru că le sunt indispensabil. Fără mine, nu pot să trăiască. Oricât de extravagant ar părea, e adevărat. Explicaţia e următoarea: America a creat civilizaţia tehnologică a secolului al XX-lea după modelul uzinelor Ford şi General Motors. Toţi oamenii civilizaţi, toţi cetăţenii acestei civilizaţii sunt piese sociale. Piese înlocuibile şi interschimbabile. Cu astfel de cetăţeni, maşina socială se învârte cu randament maxim. Dar, în expansiunea sa pe planetă, America întâlneşte oameni necivilizaţi, ființe umane considerate persoane, care nu fac parte din tot, fiecare dintre acestea fiind ea însăşi un tot. Aceste persoane necivilizate au rămas exact cum au ieşit din mâinile lui Dumnezeu. Fiecare este unică şi de neînlocuit. Acestea pun în pericol mecanismul social care nu acceptă decât piese uniformizate. Aceste ființe umane trebuie să devină neapărat unități standardizate, să poată fi schimbate, să poată fi înlocuite şi aruncate după folosire, astfel încât Societatea-Maşină să funcţioneze aşa cum trebuie, fără riscul unor sincope.
Persoanele subdezvoltate din categoria căpitanului Taxid sunt un pericol permanent pentru Societatea-Uzină. Ele pot bloca civilizaţia ca un fir de nisip, ca o maşină electronică. Pentru a evita orice risc de pană socială, ca nişte buni tehnicieni, americanii au trimis sateliții. Ei se învârt precum câinii de vânătoare împrejurul planetei cu misiunea de a deştepta indivizii, naţiunile, popoarele şi triburile. De a deştepta întreaga lume: pe cei adormiţi, pe cei subdezvoltaţi, pe analfabeţi, pe oamenii de la tropice, de la poli, de la Ecuator, pe negri, pe oamenii cu ochi albaştri, pe oamenii galbeni, albi, metişi, degradaţii, prizonierii, pe toţi. Sateliţii îi aşteaptă pe locuitorii pământului aşa cum Dumnezeu îi va trezi pe morţi şi pe cei vii în Ziua de Apoi. Americanii aruncă din cer mesaje din satelit pe fiecare continent, fiecărei rase, dându-i o şansă: şansa de a intra în Societatea-Uzină şi în paradisul tehnic.
Societatea-Uzină nu acceptă individualităţi. Nu poate supravieţui decât cu condiția ca oamenii planetei să devină uniformi. Asemănători întru totul unii cu ceilalţi. Asemenea piesei unei maşini. Oamenii trebuie să aibă dorinţe uniforme, gusturi uniforme, nevoi uniforme. O respiraţie uniformă şi o viteză uniformă. Pentru a-i standardiza, sateliții aruncă zi şi noapte oamenilor mesaje asemănătoare celui primit în această noapte de căpitanul Taxid. Mesajele arată fiecăruia că are o şansă. Oamenii se trezesc şi aleargă spre această şansă semnalată de satelit. Scopul mesajului este astfel atins. Căpitanul Taxid s-a deşteptat. Aleargă să rezolve misterul crimei, spre a se acoperi de glorie şi a ajunge în situaţia de a fi avansat. (…)
Arabilor şi nomazilor din deşerturi, sateliții le semnalează că există petrol sub nisip. Nomazii se trezesc, scormonesc pământul şi se grăbesc să facă petrolul să țâşnească. Eschimoșilor şi locuitorilor calotelor polare sateliții le semnalează prezenţa aurului şi a uraniului sub gheaţă. Eschimoşii se trezesc şi se grăbesc să-şi caute norocul, îndepărtând zăpada. Sateliții le spun oamenilor de la tropice şi de la Ecuator care trăiesc în copaci: «Luaţi armele şi puneţi stăpânire pe plantațiile de grapefruit, portocali şi banani, de cafea şi trestie de zahăr ! Coborâţi din copaci şi aşezaţi-vă în casele cultivatorilor ! E şansa voastră să fiţi bogaţi, civilizaţi şi proprietari !». Cei adormiţi de la tropice şi de la Ecuator se trezesc şi aleargă goi, cu viteză, către şansa lor. Sateliții deversează sloganuri politice adormiţilor din insulele mărilor albastre. Cei ce moțăie şi populațiile necivilizate şi subdezvoltate ale insulelor se agață de sloganurile politice, apucând-o care încotro. Europenilor, sateliții americani le trimit mesaje, spunându-le că pot deveni mai bogaţi decât ei, că vor putea să fabrice bombe atomice, rachete şi sateliți, dacă se vor uni şi vor forma o federaţie europeană, după modelul american. Italienii, francezii, danezii şi scandinavii se grăbesc să-şi dea mâinile pentru a crea această federaţie. Se grăbesc în ritmul americanilor pentru a nu pierde şansa şi a deveni bogaţi şi puternici la fel ca ei. Tinerilor de pe toate continentele, sateliții americani, legaţi prin radio, televiziune, presă, magazine şi tonomate le aruncă discuri cu muzică. Mass-music, Pop-music, Mob-music. Muzică pentru mase. Muzică pentru populaţie. Muzică arhaică. Tinerii de pe cele cinci continente se adună în jurul pick-up-ului şi țopăie în ritmul americanilor. Urlă. Astfel, uniformizarea necesară a planetei şi a locuitorilor ei pentru a se afla în Societatea-Uzină este înfăptuită. Căci este indispensabil de a fi şlefuit după prototipul american. Fără această uniformizare, există o primejdie de moarte, de oprire a Societăţii-Uzină. Oamenii trebuie, mai degrabă, să nu aibă personalitate. Personalitatea înseamnă blocaj social, pană socială.
Căpitanul Taxid cunoaşte preţul ce trebuie plătit. Toate popoarele îl cunosc. Nu vrea să renunţe la şansa lui. Nu-i va dezamăgi pe americani. Care l-au trezit prin satelit. Va merge în Deltă. Va lămuri misterul crimei. Îl va aresta pe criminalul Akanthei şi va avea dreptul la avansare. Într-o zi, va purta stele de aur pe umeri. Nimeni nu-i va putea refuza şansa. Paradisul tehnic. Paradisul electronic, paradisul american e mult prea frumos. La fel de frumos ca paradisul musulman. De îndată ce-i descoperă intrarea, cu toţii vor să păşească aici”. Wow, și câtă frenezie ne-a cuprins în ultimele trei decenii, cât ne-am zbătut să nu dezamăgim Ochiul american… Lui ne-am vândut și ultima rămășiță de suveranitate și mândrie națională, într-un parteneriat strategic, chipurile… Prinși cu sminteală în dansul pe ritmurile sloganurilor avzârlite din cutiile de rezonanță „made in USA”, n-am mai fost atenți la detalii, la nuanțele experimentului ce ne anula orice urmă de patriotism…
– va urma –
[1] Virgil Gheorghiu, Ochiul american