• avocat
  • scriitor
  • publicist

 Viața ca un bazar

La începutul acestui an am  mai isprăvit de scris  o carte – Viața ca un bazar-, la sfârșitul căreia îmi așterneam pe hârtie propriile-mi neliniști…

                                                *

                                           *      *

Demult tare, să tot fie douăzeci și cinci de ani de atunci,  realizatoarea  de emisiuni de radio Viorica Ghiță Teodorescu, o scormonitoare a sensibilității umane, m-a întrebat, cu vocea-i inconfundabilă, ce mă neliniștește. Am tăcut îndestul înainte de a-i răspunde, simțeam nevoia să-mi adun gândurile,  să le ordonez orișicât. Și m-am mărturisit până la capăt…

În primul rând, mă neliniștește condiţia de muritor, insuportabilă mai ales în copilărie, când lacrimile curgeau necontenit în nopţile peţite de strigoii sosiți de pe  tărâmul întunecat, înspăimântător prin lipsa vreunui semn sau gest transmis nouă, trecătorilor efemeri prin imensa sală de aşteptare care este viaţa. Pe nesimţite, încăperea se goleşte de prieteni ori rude şi devenim martorii propriei însingurări, comemorându-i pe dispăruţii dragi. Până într-o zi, fiindcă fumul lumânării mirosind a tămâie va fi chiar sufletul nostru plecat dincolo, într-o aventură pe care fiecare şi-o imaginează în fel și chip.

În al doilea rând, mă neliniştește prostia, cu nemărginitele-i forme de manifestare. Prostia ostensibilă  şi fudulă, purtată ca podoabă, de care te loveşti la ieşirea din casă, la birou sau în societate. Dar cu adevărat revoltătoare mi se pare  lăbărţându-se pe ecranul televizorului sau pe fotoliile din  Guvern şi Parlament, unde ni se hotărăşte soarta.

În al treilea rând, ar fi răutatea oamenilor, cu pornirile lor distructive, adesea canibale. Răutatea care schilodeşte sufletele şi îi face pe  fraţi să se ucidă, pe copii să-şi blesteme părinţii și invers, pe oameni să se măcelărească pentru  rămăşiţele  neconsumate ale istoriei. Iar pe răutate se grefează cel mai bine invidia, orgoliul şi răzbunarea, tridentul mortal al omenirii, mai letal  decât toate bombele create de sinucigaşii inconştienţi şi programaţi.

În al patrulea rând, să nu omit  incapacitatea de a înţelege a oamenilor şi coexistenţa lor în lumi fără puncte convergente. Din aceste divergențe se   nasc confruntările sângeroase, dintre care războaiele şi luptele religioase sunt, indiscutabil,  cele mai nătânge. Mai ales că semnul crucii este invocat de ambii combatanţi...

În al cincelea rând, mă nelinişteşte lipsa de verticalitate, cu atât mai dureroasă  cu cât sunt trăitor într-o ţară care plăteşte cumplit și perpetuu  pentru această malformaţie. Oameni cu coloana frântă la nouăzeci  de grade, incapabili de a lua o decizie sau de a se împotrivi la momentul potrivit,  oameni lepădați  de bunăvoie de  curajul responsabilităţii, mulţumiţi cu insignifiantul rol de anexe comode şi utile ale mai marilor zilei. Și-au acceptat voluntar condiţia de unelte și te ciocnești de ei  oriunde individul trebuie umilit şi îndatorat, sau  unde păpușarii  nu vor să-şi murdărească mâinile. Folosite o vreme, în funcţie de interesul imediat, uneltele sunt aruncate grabnic  şi înlocuite cu altele.

În ultimul rând, mă nelinişteşte minciuna, care răstoarnă ierarhii şi evidenţe, introducând falsul şi impostura. Minciuna ce deformează şi contorsionează destine, care usucă viaţa şi o transformă  într-o farsă sinistră. Ca român, sunt poate mai îndreptăţit decât alţii să vorbesc despre minciună, căci existenţa noastră stă sub semnul acestei zeiţe slute. Sub imperiul ei am fost şi suntem manipulaţi şi prostiţi cu neruşinare, nereuşind să învăţăm ceva din mascarada nesfârşită…

Acestea sunt, în mare, neliniştile nesuferite, aducătoare de insomnii şi spaime, care îmi transformă existenţa într-o caznă teribilă.

Plăcut, mă nelinişteşte valul înspumat al mării sau al oceanului, ori placiditatea misterioasă a luciului de apă dulce. În preajma lor ai ocazia   să visezi la  iubiri neîmpărtăşite sau piscuri neatinse, iar în  oglinda translucidă  îţi poţi vedea chipul înfrumuseţat sau urâţit de mişcările sufleteşti. Cocoţat pe o stâncă sau lungit lasciv pe nisipul fierbinte, faldul mării se întinde pentru a muşca vârtos din uscat, după care se retrage neputincios, ritualic și sisific deopotrivă,  lăsând în urmă răni argintii. O dureroasă zbatere,  permanentă şi egală cu ea însăşi, simbolizând victorii sau înfrângeri relative.

Sau neliniştea transmisă de contemplarea  unui tablou, ori de ascultarea unei muzici sau poezii  în clipele de inegalabilă emoţie lăuntrică, nepereche!

Unică prin adâncimea voluptăţii, neliniştea de care vorbesc acum este spaţiul nostru de securitate interioară, înlăuntrul căruia ne vindecăm rănile şi ne pregătim noile asalturi, atinşi de aripa imaginară a nemuririi. De altfel, astfel se și explică  infinitele noastre începuturi şi sfârşituri, asemenea tânguirii oceanului. Înviere și reînviere.

O floare tremurândă şi îmbrobonată de rouă, un miros ademenitor – nostalgic, o cădere de frunză ruginie, un şuierat de pasăre speriată, un nor rătăcitor în imensitatea albastră, un foşnet de iarbă mângâiată de adieri vesperale, iată tot atâtea prilejuri de nelinişti plăcut-creatoare...

Aveam aproape patruzeci de ani la ceasul neliniștilor  tocmai evocate,  dar ele mă bântuie și azi. Mai abitir însă, întrucât suirea în vârstă le-a amplificat, dându-le  contururi precise și agasante. Într-adevăr,  efemeritatea, prostia, minciuna, vrajba și lașitatea semenilor mei mi-au albit nopți în șir (și nu puține!) și mi-au ferfenițit iluziile adolescentine. Mi-au alungat bruma de optimism și m-au apropiat deseori de un cinism respingător, defel confortabil. Din păcate,  nimeni nu scapă întreg din moara asta ce ne macină întruna orele și zilele, sănătatea  trupească și mintală, nimeni!

La capătul drumului, ne pomenim că  suntem alții,  mai buni sau mai răi, în funcție de încercările la care ne-a supus fatalitatea. Și  cum să nu-ți aștepți cu neliniște ieșirea din scena deja prăfuită și demodată? Îndeosebi când aprinzi o candelă la  mormântul dispăruților indispensabili  și te reculegi la  crucea lor…

Între neliniștile insațiabile, de răsfăț carnal și spiritual, aș adăuga acum și…

… încordarea  dinaintea revederii ființei iubite și atingerea, mângâierea  trupului  ei însămânțător de părelnică eternitate…

… căutarea și deschiderea cărții ce te cheamă asemenea unei nimfe irezistibile…

… frământările încolțite după  citirea acelor rânduri și paragrafe scrise parcă pentru tine…

…  mirajul apropierii de  coala de hârtie și violarea ei fecundă cu stiloul, în aventura  inegalabilă a creației…

… frenezia întâmpinării noii tale apariții editoriale…

… licărul divin din  ochișorii nepoților și mânuța lor diafană prinsă în  căușul  palmei tale îmbătrânite, dar protectoare …

… leneveala domestică,  retragerea în spatele zidurilor despărțitoare de nebunia lumii dezlănțuite,  smintite…

… însoțirea, peste  decenii, a prietenilor, mereu și mereu  alături, la bine și la greu,  un fel de aripi crescute înadins  ca să ne ajute în survolarea hârtoapelor existențiale…

Aproape de terminarea confesiunii, de undeva de foarte departe, am auzit vocea cuiva strigând către noi, muritorii: „Țineți-vă de fericire cu amândouă mâinile!”[1]. M-am neliniștit deodată și mi-am adus aminte că „fericirea e atunci când nu mai există niciun fel de dorințe”[2]… Or, eu nu mi le-am epuizat, am atâtea  la care tânjesc, încât mi-ar mai trebui  o viață ca să mi le împlinesc ! Am rămas pe gânduri, nu, să nici n-aud de  o asemenea fericire,  fiindcă doar muribunzii o pot atinge! Da, oamenii aflați la capătul drumului, iar eu n-am ajuns încă acolo! Cel puțin astfel îmi place să cred, deși nimic nu-i sigur pe lume… Deja încep să mă neliniștesc și zău c-aș râde, să alung relele presimțiri. Nu de alta, dar „râsul este arma cea  mai cumplită: prin râs  poți  omorî orice”[3], cică. Oare și moartea ? Mi se învârtește capul și-n jurul meu e o  liniște apăsătoare, „doar într-un colț, la mii de mile depărtare –  picură picături în lavabou, și eu sunt universul,  și de la o picătură la alta  se duc ere, epoci!”[4]. Nu că  e anxioasă imaginea? Aidoma și perspectiva. Una care ne înghite pe toți, laolaltă…


[1] Evgheni Zamiatin, Noi

[2] Evgheni Zamiatin, Noi

[3] Evgheni Zamiatin, Noi

[4] Evgheni Zamiatin, Noi

Va puteți abona la articole prin e-mail:

Citeste si...

11 martie, 2026

La începutul acestui an am mai isprăvit de scris o carte - Viața ca un bazar-, la sfârșitul căreia îm

7 martie, 2026

La începutul acestui an am mai isprăvit de scris o carte - Viața ca un bazar-, la sfârșitul căreia îm

23 februarie, 2026

La începutul acestui an am mai isprăvit de scris o carte - Viața ca un bazar-, la sfârșitul căreia îm

Articole similare

Am fost cândva procuror la Turnu Măgurele...
VIZUALIZARI
 Viața ca un bazar
VIZUALIZARI
„Spovedania” de la Râmnicu Vâlcea
VIZUALIZARI
„Vremuri depresive” (fragment)
VIZUALIZARI
„Vremuri depresive” (fragment)
VIZUALIZARI
„Vremuri depresive” (fragment)
VIZUALIZARI
Anotimpurile roadelor publicistice (2)
VIZUALIZARI
Anotimpurile roadelor publicistice (1)
VIZUALIZARI
Letiția Ilea, Un vis împlinit
VIZUALIZARI
Spovedania de la Târgu Jiu...
VIZUALIZARI