Marian Nazat, viitorul procuror, avocat şi scriitor, s-a născut în satul Topraisar, aproape de Constanţa, în 1961, din părinţi teleormăneni, plecaţi în Dobrogea la sfârşitul anilor ’50, în aflarea unui trai mai bun.
Primul trimestru al clasei I (1968) îl va absolvi la Şcoala generală din comuna Islaz, Judeţul Teleorman, locuind la bunici, apoi, până în clasa a III-a, inclusiv, va studia la Cernavodă. Din clasa a IV-a s-a stabilit la Turnu Măgurele, unde a absolvit Şcoala generală şi Liceul „Unirea” (1980). Și-a satisfăcut stagiul militar în București, a urmat Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti (1983-1987). Magistrat-procuror (1987-1997), funcție din care demisionează, trecând în avocatură-Baroul București. În timpul liber, Marian Nazat a fost şi un fotbalist împătimit.
Și-a dorit să devină procuror, s-a jurat că nu va face niciodată avocatură, însă le-a făcut pe amândouă, cu împliniri și dezamăgiri… până când… „Şi m-am apucat să scriu întruna, alminteri m-aş fi uscat, scriu ca să nu uit că exist, scriu pentru a nu lăsa buruienile să crească peste o lume deja moartă! Scriu… Cartea Islazuluimeu, acum, ca dar oferit satului care s-a îngrijit să nu-mi stric rostul !”
Aşadar, terapia prin scris! Mulţi s-au tratat, dar şi mulţi au avut de pătimit de pe urma scrisului. Patimă grea! Greu de dus! Nu este cazul scriitorului Marian Nazat, care şi-a aflat vindecarea de relele acestei lumi – scrisul, ca şi cititul, un leac pentru sufletul împovărat al omului.
Vasăzică, trecând în revistă câteva date biografice, să purcedem la drum alături de povestitorul Marian Nazat, pornit la drumeţie către sine, către aflarea identităţii. Între aceste două evocări memorialistice-literare, pe care le-am definit: „Islazul – elogiul tristeții; Geraiul – odă bucuriei”, omul Marian Nazat va porni într-o călătorie pe tărâmul unde a copilărit, Islaz, „așezarea aceasta de basm” și „satul meu mitic”. În aflarea propriei identități are nevoie de un „ghid” – „copilul de demult, pitit în bărbatul ce sunt”.
Dar căutarea copilului și aflarea rădăcinilor, prin confesiunile ce și le fac, așterne în sufletul adultului-matur, Marian Nazat, o tristețe ce-l va urmări pas cu pas, cu fiecare amintire retrăită. Strigătul rădăcinilor este dureros, micuțul are multe de povestit, adultul este prins într-o încleștare a tumultului trăirilor copilăriei, de-abia reușind să se desprindă și să constate: „Ce copilărie de basm am avut?” și „Aşa e lunca dimprejurul Islazului – cuibul meu de visare”…
Casa și oborul copilăriei vor fi evocate printr-o durere accentuată, cu înaintarea în vârstă, dar, mai presus de toate, bunicii: „Sunt sfinții cărora mă închin cu duios tremur, singura religie pe care o recunosc și o practic !”.
Mama, Floarea Oancea, bunicul, Florache Oancea, scoborâtor „din stirpea ciobanilor mioritici”, și bunica, Elisabeta (Veta), islăzeancă, vor fi stâlpii de rezistență, de conduită, de devotament și seriozitate pentru fiul și nepotul Marian Nazat: „Căci, ma’-marea și tata-mare mi-au fost rădăcini, iar mama, trunchiul”. Tatăl, Grigoraș Nazat, teleormănean, va fi doar cu numele, considerând că este suficient pentru fiul ce va porni pe drumul vieții. Dar părinții și numele nu ni le alegem noi.
Nimic nu scapă micuțului, radiografiază până la detaliu datini, obiceiuri, stilul oral al islăzenilor, le păstrează cu sfințenie, știind că într-o zi, copleșit de dor, adultul le va căuta cu disperare. Se iau de mână și pornesc spre Gerai, spre Calnovăț, „La nisipuri”, la Chichinete, se plimbă cu carul cu boi, merg la biserică, la școală, merg cu colindul, cu Sorcova, merg la neamuri, la prieteni din copilărie, pe linii, pe „sușaua mare”, pe „sușaua mică”, alături de bunici, la bâlciul de la Turnu Măgurele, dar pe unde nu-i poartă pașii, mânați de dorul amintirilor, al unui timp fără de întoarcere.
Cu cât introspecția este mai insistentă din partea adultului, cu atât durerea este mai acută, ceea ce îl face pe călătorul în propria-i identitate, Marian Nazat, să constate cu duioasă resemnare: „Islazul a îmbătrânit și trage să moară, descurajat și abandonat”. Ceea ce este valabil și pentru „satul românesc […] leagănul civilizației mioritice așteaptă resemnat executarea sentinței de condamnare la pieire”.
Dacă realitatea este într-o continuă durere, similară cu pustiul, așternută peste Islaz și locuitorii lui, câți mai sunt, Geraiul este, pentru omul și contemplativul Marian Nazat, biserica spirituală, numită „Biserica Primăvară”, cu cei patru apostoli: „Cocorul, barza, rândunica și cucul”, în care se va închina „Sfântului Moșmon, și Sfântului Prun, și Sfântului Păr, și Sfântului Măr, și Sfântului Piersic din singura biserică pe care o venerez – Biserica Primăvară”. Experiența vieții sau călătoria în spațiu-timp a copilului și maturului Marian Nazat au determinat detașarea de orice religie, făcându-și cunoscută „credința” la care a aderat: „Românismul este biserica la care mă închin cu habotnicie, altă religie nu mă interesează”.
„Geraiul” este capitolul de forță al scriitorului Marian Nazat, se distinge prin abundența descrierilor cadrului natural, realizând adevărate picturi literare, folosindu-se de tot arsenalul figurilor de stil. „Raiul din Gerai” este asemenea unei ode-hore a bucuriei – flora, fauna, Dunărea, anotimpurile oferind un spectacol de zile mari, asistând, din postura de cititor, la vraja ce pune stăpânire pe acest loc miraculos – „un paradis necălcat de om” sau „altarul meu”, cum este definit de scriitorul Marian Nazat.
Pe acest paradis se sprijină România fizică: „Tălpile României sunt chiar Geraiul Islazului”, consemnează autorul acestei descrieri – pastel-concert, în Lunca Dunării, a Islazului – „Raiul din Gerai”.
Între aceste două evocări memorialistice-literare, omul Marian Nazat își dorește un sfârșit mioritic, a cărui cenușă să se piardă în apele Dunării (în Gerai), ale Oltului, (la Chichinete), în curtea bunicilor de la Islaz, unde a copilărit: „Vreau să rămân de-a pururi copilul câmpului, al sălbăticiei candide”.
Prin această scriere de suflet, închinată mamei, bunicilor, neamurilor, islăzenilor plecați pe tărâmul fără de întoarcere, omul și scriitorul Marian Nazat le-a scris pomelnice, i-a strigat pe nume, le-a aprins lumânări, i-a colindat prin cimitir, i-a cautat pe la casele lor, umbrele lor sunt peste tot, dar cel mai mult în sufletul copilului-matur: „Stau în mijlocul șoselei mari și mă tânguiesc. Parcă sunt o cumpănă de fântână”, întrebându-se, fără să afle răspuns: „Unde o fi pierit lumea de atunci? Că nici urmele nu i se mai păstrează…”
Dar această carte de evocare, de meditație, de introspecție în lumea satului dintre Dunăre și Olt- Islaz, este darul cel mai de preț pe care omul și scriitorul Marian Nazat îl lăsă mărturie contemporanilor și pentru viitorime, fiind rezultatul unei experienţe de viaţă, între cele două lumi – comunistă şi capitalistă, vizibil fiind fenomenul înstrăinării de sat şi de noi înşine, dar şi al acumulărilor cultural-literare, din care citează ades.
Cartea aceasta are presărate, din loc în loc, cugetări ce pun în evidență starea de spirit meditativă a autorului: „Remușcările mă ating arar, deoarece n-am lăsat rațiunea să-mi stâlcească inima, dar nici inima să-mi surpe rațiunea”. Poate, din multele cugetări, aceasta îl definește cel mai bine pe omul, scriitorul și islăzeanul Marian Nazat.
Poate fi, şi vreau să cred că aşa este, şi o spovedanie a omului Marian Nazat, folosindu-se de cuvântul scris, evitindu-l pe cel rostit, cum cere religia creştin- ortodoxă: „E atâta limpezime, atâta lumină în Gerai, încât ce nevoie să mai am de biserică? […] Sunt doar un suflet prins de-o îndoielnică cruce. Şi iartă-mi, Bunule Părinte, necredinţa în dogma religioasă !”
Deși este o scriere de evocări literare, pe alocuri și documentară, cititorul-spectator constată că justițiarul Marian Nazat, subtil, a scris și un rechizitoriu despre sine, despre lumea de acum și de altădată, despre condiţia umană: „Înţelegerea existenţei nu înseamnă niciodată fericire, dimpotrivă. Cu cât i-am descifrat tâlcul, cu atât mi–am pierdut entuziasmul, bucuria”.
Închei această expunere de impresii literare printr-o cugetare-întrebare: sau rechizitoriul este deja scris, înainte de venirea noastră pe acest pământ, iar noi nu facem altceva decât să-l descifrăm, clipă de clipă, îndârjiţi şi încătuşaţi în aflarea fericirii, cu constatarea tristă, către finalul călătoriei, că am plătit un tribut prea greu pentru o lacrimă sfâşietor de dureroasă – Marea despărţire de iluzoria fericire?
*
Scriitorul Marian Nazat a ales să-şi lanseze Cartea Islazuluimeu la Căminul Cultural din Comuna Islaz, pe data de 25 octombrie 2025. Unde altfel s-ar fi simţit mai fericit, dacă nu la Islaz – ţara copilăriei mele ?
S-a întors „fiul rătăcitor”? Da! S-a întors, dar câte daruri de suflet a adus oamenilor din sat și din împrejurimi, a adus maldăre de cărți în care i-a nemurit pe bunici, pe mama, pe vecini și toată comunitatea în care a copilărit.
Câtă recunoștință! Cât respect! E mult, e puțin?
Omul Marian Nazat a întors înmiit, prin cărțile sale rămăse ca o mărturie a credinței și dragostei față de comuna Islaz și oamenii ei, de parcă ar fi vrut să le spună: „Vedeţi ce-a făcut «vineticul», cum mă alinta vecina bunicilor mei? S-a întors la fraţii lui! V-am nemurit în cartea sufletului meu, pentru că oriunde m-au purtat paşii, inima şi gândul mi-au fost numai la voi.Nu cer să mă iubiţi, dar vă rog, să nu mă daţi uitării! Aş suferi mult prea mult !”.
O sală arhiplină de islăzeni, de cunoscuţi, de prieteni, de oameni de cultură, veniţi din împrejurimi sau de departe, l-au primit pe scriitorul Marian Nazat într-o atmosferă de sărbătoare, de respect şi de ascultare.
În această călătorie către acasă a fost însoţit de scriitorul Ştefan Mitroi, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, scriitorul, jurnalistul şi analistul politic Ion Cristoiu, fiecare găsind similitudini cu descrierile din Cartea Islazului meu, cu bogate referiri la copilărie, în alt spaţiu şi alt timp.
La ieşirea din Căminul Cultural, muzicanţii unei fanfare militare cântau de mama focului, „şuşaua” (aşa se spune la Islaz, în loc de „şosea”) devenise neîncăpătoare, atmosferă de sărbătoare: „A venit Marian Nazat acasă !”
„Și nu numai atât, deoarece, de câte ori revin aici, îmi repet asemenea Părintelui Arsenie Boca «Fericit cine se-ntoarce şi ajunge acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e cărarea…»”(textul a fost publicat în revista literară Boem@ nr.206 din aprilie 2026)
