Cu o întârziere de câteva luni, volumul Prizonier în „câmpul tactic” a primit botezul oficial. Între descântătorii cărții s-a numărat și dascălul meu din studenție, eruditul spirit care este Alexandru Athanasiu, a cărui laudatio o reproduc mai jos.
*
Scriitorul la ora bilanțului cu propria artă și în negociere cu vocația transfigurării trăirilor sale sufletești și a ordonării judecăților
Urmându-l pe scriitor până la linia orizontului, înțeleasă ca punct al spațiului pe care-l putem senzitiv măsura, ne vom încredința judecata și vom păși în analiza cărții având drept călăuză pe Sainte- Beuve.
Am dori, așadar, în cuvinte cât mai simple de ar putea fi – povere parole – să deslușim ce îl îndeamnă pe tânărul de odinioară, acum împlinit în maturitate, Marian Nazat, ca din pajiștea și lăstărișul unui iaz dunărean, din simplitatea cvasiesențializată a rostului existenței rurale, apoi al înregimentării comportamentului în roba procurorului, devenit prin grația providenței avocat, să se ia de piept cu soarta, cu țara, cu unii oameni și, în final, să-și numere cicatricele dezamăgirii, lustruind, însă, sabia convingerilor pentru luptele viitoare.
Există în scrisul lui Marian Nazat, în doze diferite și cu accente mai tari sau mai slabe, amalgamate sentimente -iubirea in primis– ce frumos este redată legătura sentimentală a lui François Mitterand cu Anne Pingeot, cu revolta ca mod de a mărturisi propria scară de valori în care idealul autenticității, al sincerității și al priceperii par să ocupe o lojă privilegiată.
Marian Nazat își negociază existența sa prin afirmarea cotidiană și belicoasă în scris a dorinței de a combate ceea ce-i apare ca strâmb alcătuit în societatea românească și nedrept recunoscut ca merit pentru indivizii care o compun.
Am putea spune că, departe de pudoarea pudibondă a lui Flaubert cu a sa exclamație smulsă de circumstanțele interpretării de către critică – „Je suis Madame Bovary” -, autorul nu se travestește într-un personaj de ficțiune, ci coboară în arena ideilor „contondente” în nume propriu, luându-și doar martori la duelul civic, dar neangajând mandatari care să-l reprezinte și să-l scutească de amărăciunea înfrângerilor și de durerea neputinței.
Marian Nazat este, fără îndoială, un guerriero, un războinic în sensul pe care Renașterea italiană l-a dat termenului, un luptător care și-a ales scrisul ca armă de spargere a frontului inamic. Și inamic pare a fi pentru el boala ce a pus stăpânire pe țară și adastă un leac (ne-a contagiat și pe noi apelul scriitorului la uzul unei limbi române de odinioară sigur de necomparat cu agramatismul în supralicitarea neologistică a lexicului) cu simptomele sale grave cum sunt: incapacitatea de a selecta corect valorile, de a mărturisi idealuri, de a promova interese legitime, de a „exfolia” impostura, de a combate lenea, lașitatea, tranzacționismul, într-un cuvânt dealul cu păcatul.
Examinându-i scriitura dintr-o atare perspectivă, putem socoti că avem de a face cu un moralist, de altfel citatele din opera lui Chamfort ne îndeamnă la o asemenea judecată, dar care nu se rezumă la extragerea esenței din conjuncturalul existenței umane prin utilizarea figurii stilistice ilustrată de mecanismul filozofic al paradoxului, ci se supune prin experimentare proprie la trăirea trudnică a cotidianului. Astfel se explică trimiterile frecvente ale scriitorului la întâmplări reale, unele extrem de dezgustătoare în conținutul lor, ca și în ilustrarea decăderii umane pe care o ipostaziază (figura delatorilor din anchetele judiciare sunt un astfel de exemplu).
Marian Nazat nu reclădește olfactiv parfumul prin abstragerea aromei din valorificarea florilor, precum parfumierii, ci pune zdravăn mâna pe plantele ce ne asezonează parfumul vieții, împrăștiind miresme letale.
Amestecul bine temperat de talent ce identifică justul echilibru între transfigurarea realității și persuasiunea ficțiunii asigură juxtapunerea utilă între registrul etic (moralizator) cu rădăcini într-un epic al factualității cotidiene și cel al esteticului generat de dimensiunea onirică a trăirilor în formatare sentimentală.
Când spada se îndoaie și credința luptătorului își ia scurte vacanțe de la rostul bătăliei cu urâtul existențial, sufletul își găsește în iubire și în frumusețea ei terapia izbăvitoare.
Astfel ni se înfățișează scriitura autorului ca un joc de tablouri în care Itaca este amintirea mamei, a adolescenței și, în general, a faptelor de viață colorată de afect, precum și a credințelor întemeiate pe valori rezistente la trecerea timpului, iar zbuciumul călătoriei existențiale este ilustrat de coliziunea cotidiană cu silnicia poverilor pe care strâmbătatea caracterială a indivizilor, ca și ipocrizia perpetuă a regulilor de organizare comunitară i le așază pe calea vieții.
Într-un fel, Marian Nazat îmi stârnește ireprimabil amintirea lui Chateaubriand cu ale sale Memoires d’outre tombe și cu celebra clasificare a tioplogiei umane- paseiști, pragmatici, vizionari.
Este fără dubiu faptul că scriitorul este un nostalgic, dar nu ca efect determinat de o motivație biologică (bătrânii sunt nostalgici dorind să retrăiască perioada tinereții, așa cum tinerii sunt melancolici, negăsind încă drumul propriului destin), ci, mai degrabă, el este un conservator- admirator cu măsură al altor vremuri pe care le-a trăit și pe care le opune ca referențial celor de astăzi.
Este prezentă în cartea lui Marian Nazat o acuză formulată în sistem de „paușal” a timpurilor pe care le trăim astăzi în România vizând, mai ales, procesul de dezagregare a națiunii, modalitățile de promovare a contraselecției persoanelor bazată pe influență și nu pe merite probate, lașitatea, cupiditatea, obediența necondiționată a conducătorilor țării, aspecte care marchează dezamăgirea, chiar revolta celui care în urmă cu 30 de ani se iluzionase cu virtuțile libertății.
Această dezamăgire provoacă scriitorului o reacție puternică de negare a istoriei României din ultimii 30 de ani, ani irosiți în viziunea sa, dar și dăunători prin efectele economice și sociale produse.
Mai mult, Marian Nazat pare a îmbrățișa și teza lui Emil Cioran – „Democrația este o pacoste pentru România” -, opțiune ce-l rânduiește pe autor în categoria celor care se îndoiesc cu metodă de legitimitatea, utilitatea și, mai ales, pozitivitatea mecanismelor democratice în asigurarea funcționalității unei societăți umane care își asumă progresul economic, social și politic ca azimut obligatoriu de existență. Nu punem la îndoială sinceritatea și, în bună măsură, soliditatea argumentelor pe care se sprijină judecata scriitorului.
Totodată, absolutizarea neîmplinirilor sociale și economice (și nu sunt puține), ca și evidenta slăbiciune a establishmentului politic, adesea ignorant, laș, comod, excesiv de obedient, poltron și corupt), nu justifică și nici nu întemeiază o completă și pe deplin corectă analiză a societății românești contemporane.
Pe de altă parte, să nu uităm, iar Marian Nazat poate depune convingătoare mărturie, că societatea românească a ajuns în această situație deplorabilă nu doar din cauza politicienilor, ci și a multor magistrați în care el a crezut pentru o vreme și doar parcurgând drumul Damascului-luarea la cunoștință a protocoalelor secrete prin care se operaționaliza justiția în România- s-a convins definitiv de minciuna gargantuielică a independenței justiției clamată prea des și zgomotos pentru a fi măcar parțial reală.
Ura instalată între cetățenii României nu este decât urmarea directă a utilizării mecanismelor de forță de către anumite entități statale, care, pentru a-și garanta perpetuarea propriei puteri și rolul decizional în societate, au divizat populația și au cultivat teama indivizilor ca un prim pas spre instituționalizarea terorii.
Ca orice scriitor, Marian Nazat este un seismograf super sensibil la orice clătinare periculoasă vizând echilibrul social, cu atât mai mult în cazul unui cutremur, dar niciun cutremur, credem noi, nu justifică să nu mai ridicăm alte clădiri, ci doar ne obligă să le construim cât mai durabil cu putință.
Însoțind, așadar, pașii scriitorului pe aleile gândurilor sale nu pot decât să exprim o satisfacție nedezmințită și necondiționată senza si o ma, cum ar spune italienii, că un fost și prețuit student al meu a găsit în profesia de avocat un obiectiv legitim de trudă profesională și, în literatură, o formă de acomodare binevenită a spiritului său cu realitatea umană.
Credincios opțiunilor din tinerețe, laborios în desăvârșirea talentelor cu care a fost genetic înzestrat și scrupulos în chivernisirea unor reguli morale convertite în principii etice, Marian Nazat și-a creat și prin această a treisprezecea carte (superstiția de sorginte franceză nu-l poate afecta, chiar dacă, subliminal, cred că i-ar fi plăcut până la un punct comparația cu Jacques de Molay) un teritoriu bine definit în lumea eseului românesc, ocupând, totodată, un loc propriu în conștiința publică românească.
Urarea latinească tradițională ce doresc să-i însoțească desăvârșirea umană și pe care i-o adresez ab imo pectore, nu poate fi decât EXCELSIOR.
13 decembrie 2019
