În aprilie 1969 mă aflam pe bătătură la Islaz, la bunici. Primăvara izbucnise dintr-odată și mirosea a liliac. Tata-mare sta pe prispă și își trăgea sufletul, după ce întorsese cu sapa brazda din vie. Eu mă încuram prin curte ca un mânz îmboldit de neastâmpăr. M-am oprit din joacă, atent la crainicul a cărui voce răsuna în difuzorul agățat pe perete. „Dumitrache egalează pentru a doua oară !” am auzit atunci și am ciulit urechile. Numele cu pricina s-a tot repetat, iar la sfârșitul meciului, cel dintâi al vieții mele de microbist, am întrebat cine e acest Dumitrache. După ce am aflat, am devenit pe veci adoratorul lui pătimaș și așa am început să scriu Basmul fotbalului…
Mai apoi, la Cernavodă, am văzut la televizor și întâia partidă, Elveția -România, cu victoria noastră la limită, printr-un autogol cu autor incert. Umplusem, fără să știu, cu caligrafia mea aproximativă, dar îngrijită, a doua filă a cărții…
Au urmat caietele nenumărate cu etapele și autorii golurilor din Divizia A, cu Campionatele Mondiale, cu fotografiile decupate din revistele și ziarele de sport, de oriunde, și lipirea lor pe cartoane și așezarea în bibliorafturi… Ca și mâzgălirea feței de bancă, una albastră, cu numele lui Dumitrache, Dinu, Lucescu, Cruyff… Se tot strângeau pagini, însă eu nu-mi dădeam încă seama că scriu un basm.
Amintirile s-au adunat cu nemiluita, chiar dacă pasiunea s-a domolit. Într-o altă primăvară, în 2014, în plină facere a Jurnalului banalității, mi s-a năzărit că trebuie să pun pe hârtie basmul copilăriei. Marius Mitran a primit cu entuziasm propunerea și am pornit împreună în ridicarea castelului cu povești de demult. Că l-am terminat singur nu mai are importanță, a contat că fratele meu de basm a fost acolo, la Istanbul, în acea dimineață sorocită de destin.
Săptămâna trecută, pe 13 iunie (cifră aducătoare de noroc), s-a întâmplat să scot în lume Basmul fotbalului, născocit împreună cu Marius Mitran. Emoții, frământări, ca la orice naștere, mai ales că au venit atâția prieteni să-mi fie alături. Inclusiv eroii de altădată: Narcis Coman, Mircea Sandu, Țicleanu, Tom Cristea, Majearu, Belodedici, Orac, Dragnea, Mihăescu, Adi Pigulea, Cornel Papură, Iftodi…
Mulțumesc celor care au rostit vorbe frumoase despre volumele abia ieșite: Cornel Dinu, Andrei Crăciun, Marius Mitran și, bineînțeles, editurii RAO, directorului Ovidiu Enculescu. Să nu-l uit pe actorul Radu Bânzaru, „vocea cu mușchi de handbalist”, omul care nu a avut idoli niciodată, nici în sport, nici în artă.
