Zilele acestea va ieși de sub tipar, la Editura RAO, Cartea ieruncilor, o culegere de frământări și gânduri, așa cum m-au vizitat ele în anii din urmă.
La bună citire !
*
MOTTO:
„Niciunde nu aflăm mărturie mai convingătoare
despre peisajul unei epoci decât în publicistica ei”.
Zigu Ornea
Deslușire
Cartea ieruncilor este o poveste despre niște păsări trăitoare pe aceste meleaguri. Primul care a scris despre ele a fost Dimitrie Cantemir, în a sa Descrierea Moldovei. Marelui cărturar i-a sărit în ochi felul de-a dreptul prostesc al ieruncii de a înfrunta pericolul, lipsa totală a instinctului ei de conservare. Astfel, zice gânditorul, „Dacă un vânător găsește o sută într-un singur copac, poate să le împuște pe toate rând pe rând, iar celelalte se uită cum se prăbușesc una după alta”.
Ei bine, asemenea acestor făpturi cam sărmane și surde din fire, românii nu aud și nu văd când semenii lor sunt ochiți de lunetiștii cotropitori, aflați în interiorul codrilor moldo-valahi ori dincolo de hotar. S-a tras dintotdeauna asupra noastră, cu gloanțe felurite, de la cele muscălești până la cele americănești (cu fitil bruxellez), dar n-am învățat o iotă din greaua povară a istoriei. Privim saltul în gol al aproapelui cu o indiferență de infirmi, paralizați parcă. Uneori, aplaudăm tembel prăbușirea celuilalt și scuipăm pe pământul înroșit de sângele proaspătului vânat. Apoi ne frecăm mâinile cu satisfacție, un loc a rămas vacant, deja destui se înghesuie să-l ocupe… Naivii, nu-și dau seama că au intrat deja în cătarea ucigașului în serie…
Viețuim și murim aidoma ieruncilor, de la care am împrumutat surzenia și nepăsarea, un egoism laș și contagios. Simbioza este perfectă și tuberculoasă. O nedumerire nu încetează să mă ocolească – cine de la cine a luat sinucigașa fire, românul de la ierunci, ori viceversa ?
În cartea abia isprăvită, personajele sunt tocmai ieruncile, unele înfoindu-se cândva în pomi părelnic de neatins, altele, simple cifre în recensământul populației de ciripitoare…
România, din care, în fiecare zi, pleacă în alte zări 400 de inși, seamănă din ce în ce mai mult cu o volieră tragicomică. De aceea, adesea, tot mai adesea, vorba poetului Ioan Peia, am senzația că:
„într-un fel de răspântie cosmică a indiferenţei
mă aflu
cu toate cuvintele lipsă
e foarte ciudat, vă spun: nu mai aud
nici măcar bubuitul sumbru al spaimei”…
…și nici măcar zgomotul înfundat al trupurilor prăbușite lângă mine… se trage întruna… Ne vom trezi oare vreodată ?
Loading...
Reload document 
Open in new tab