Dimineață pâcloasă de decembrie. Pornesc spre Craiova, „acest oraș bizar” (1) , deși Ion D. Sîrbu, citându-l pe Ion Luca Caragiale (2), ne atenționase că de acolo, din Isarlîk, se fuge, nu se vine… Poate că nenorocosul scriitor, silit la surghiun politic în Bănie, s-a înșelat, poate că lucrurile s-au schimbat între timp. Răsucesc pe toate fețele fraza cu pricina, cu ochii holbați la câmpia netedă…
„Mă uit pe fereastră
După pata albă,
Trebuie să înțeleg
Că e un semn bun.
Peste drum, într-o curte,
Este un cal bălțat:
Când alb, când negru,
Când negru, când alb”(3) …
Merg să omagiez întâia revoluție(4) adevărată pe care am trăit-o în jumătatea de veac deșirată pe nesimțite. Nu, nu aia din decembrie 1989, cum s-a trezit strănutând nitam-nisam profesorul de fizică de la Cotroceni, căruia i s-a arătat dintr-odată că atunci s-ar fi săvârșit o revoluție, iar nu o lovitură de stat ori o diversiune regională. Dar umflarea în pene a „Păunului din Deal” nu mă mai miră de mult, așa că îmi continui călătoria prin memoria mea afectivă. Vasăzică, la 16 martie 1983, la marele miting fotbalistic din Bănie, juveții îi răpuneau pe nemții de la Kaiserslautern și guvernul de uniune națională alb-albastră prelua puterea în România. Miniștrii purtau nume neaoșe: Oțet, Deliu, Lung, Boldici, Negrilă, Ciupitu, Tilihoi, Ștefănescu, Ungureanu, Țicleanu, Beldeanu, Donose, Geolgău, Irimescu, Crișan, Cârțu, Balaci, Cămătaru… Măiculiță, ce mai consens s-a petrecut în primăvara de care vă pomenesc acum ! Ei bine, lor vreau să le vorbesc azi, 20 decembrie 2019, despre basmul poposit estimp în țara lui Petru cel Mare.
Ajung în inima Olteniei și exclam sorescian: „Craiova o găsesc întotdeauna bine”! Nici că era posibil altcumva, de vreme ce fratele poetului, profesorul universitar George Sorescu, mă așteaptă la un taifas pus la cale de Ion Jianu, alt iubitor nevindecat de carte. Nonagenarul dascăl povestește cu vervă, cu scânteia spiritului renascentist, întâmplări de altădată cu Mihail Sadoveanu, George Călinescu în prim-plan și nu numai, recită din Petrarca (inclusiv în italiană) și din opera geniului din Bulzești. Dumnezeule, ce clipe de grație! Ni-l readuce în prezent pe cel căruia i s-ar fi cuvenit Nobelul dacă niște javre valahe (cică plămăditori de versuri, circulă un zvon!) n-ar fi umblat cu pâre defăimătoare pe la curtea șvezilor, mânca-le-ar corbii liniștea veșnică! La naiba, tocmai ce fuseserăm preveniți de un alt oltean însemnat de destin că „un poet nu e în stare să facă rău”(5) … Unul, nu contest, dar trei ? Nu-mi răspunde nimeni. Ne despărțim anevoie și-i promit că voi veni în vară în satul mitic, un fel de Macondo oltenesc.
La Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” adastă un pâlc de cititori strânși laolaltă la chemarea ziaristului Mircea Canțăr, amfitrionul evenimentului. Recunosc în sală foști colegi de școală, de liceu și de facultate, cuvintele tipărite reînvie adesea prietenii părelnic uitate, amintiri colbuite… Rămân pe mai departe nu doar prizonierul „câmpului tactic”, ci și al nostalgiei. La două-trei scaune distanță stă legenda, mă emoționez ori de câte ori o văd, indiferent de forma sub care se înfățișează. Craiova Maxima, căci ea este legenda astăzi, are chipul gloriolaților optzeciști Silviu Lung și Sorin Cârțu, neschimonosiți, din fericire, de anii scurși. Ceva mai în spate îi regăsesc pe Emil Săndoi și pe Cornel Papură, niciunul siluit de cinicul Cronos, semn al nerisipirii lor în lăturișurile irosirii. Rică Neaga pare stingher în Prazilia cea pătimașă și risipitoare, devoratoare de idoli, e un intrus aici.
Prorectorul Universității, antropologul Nicu Panea, remarcă sclipitor că evoluția fotbalului copiază evoluția omului și zău că subiectul merită aprofundat ! Ștefan Mitroi ne arată cu degetele de la o mână cât de micșori erau fotbaliștii odinioară, altfel nu încăpeau în difuzorul agățat pe peretele casei părintești din Siliștea teleormăneană. Melancolia plutește în aer, de dincolo de zidurile ce ne adăpostesc provizoriu ființele efemere răzbat colindele de iarnă. Miroase a zaibăr și-a stihuri mierii, a gutui coapte, a busuioc stropit cu lacrimi cristice… „Ce-ai vrea să-ți aducă în dar Moș Crăciun Fotbalistu’?” îl întreb nițel încurcat pe Radu, fiul lui Freddy Gârbaci – romancierul atât de talentat. Puștiul, abia trecut de 10 anișori, un înfocat suporter al Craiovei lui Cicâldău, ezită, nici eu n-aș ști ce să îngâim. Cornel Papură – un om care citește beletristică mai dihai decât mulți dintre colegii mei juriști – scoate dintr-o sacoșă o minge cu autografele eroilor cu crampoane și țâncul se îmbujorează candid. Cum le mai rostuiește destinul, la prânz eu întrupam copilul căruia i se împlinea un vis – reînvierea regretatului Marin Sorescu -, pentru ca pe amurgite Radu să fie binecuvântat de bătrânul cu barba albă ca neaua scoborâtor din închipuiri… Neîndoielnic, cărțile înfăptuiesc minuni pământene inimaginabile altminteri !
„Și tot așa: pe bot, pe coamă
Pe gleznă, văruit cu alb
Și dat cu smoală,
Dacă mă uit, o pată
Albă pe el
Îmi merge bine în ziua aceea.”(6)
Și chiar mi-a mers bine în ziua aceasta, „pata albă” nu m-a scăpat neam din brațele ei protectoare…
–––––––––––––––––––
(1) I.D.Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal
(2) I.D.Sîrbu scrie că „actorul Ion Anestin îl tot invita pe Caragiale să vină la Craiova. Acesta promitea, dar nu venea. Se zice că i-ar fi răspuns într-o bună zi: «Frate tizule, la Craiova nu se vine, din Craiova se fuge!»” Și mai adaugă dramaturgul că „austriecii, după 18 ani de fantastice eforturi de a organiza Oltenia, au plecat disperați, înnebuniți. Au fost fericiți când turcii ne-au primit înapoi.” (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal)
(3) Marin Sorescu, Mă uit pe fereastră
(4) A doua mișcare de emancipare s-a produs la 7 mai 1986, în afara granițelor, la Sevilla, când steliștii au devenit stăpânii „Bătrânului Continent”, în cel mai grandios război de cotropire purtat de românii mei !
(5) Vintilă Horia (născut la Segarcea în 1915), Dumnezeu s-a născut în exil. Jurnalul lui Ovidiu la Tomis
(6) Marin Sorescu, Mă uit pe fereastră
