Ajung la Iași, într-un decembrie luminos, cu un soare tămăduitor. Prima oară am poposit în acest oraș copleșitor în 1980… Terminasem liceul și mi s-a părut că un drum până în Copou, la teiul lui Eminescu, ar fi darul cel mai frumos pe care mi-l puteam oferi. Găsisem și pretextul ideal – examenul de promovare la Facultatea de Drept… Nici n-am coborât bine din tren că am și zbughit-o la stadion. Eram curios, fiindcă nu mai văzusem vreodată arena unei echipe de Divizia A. Culmea, norocul îmi surâdea, Politehnica tocmise un amical nu mai știu cu cine, iar Coraș, abia achiziționat de la Arad, urma să fie arătat microbiștilor în noul tricou. Episodul mi-a rămas în memorie și adesea îl evoc cu nostalgie…
A doua oară am venit în „dulcele târg” în 1985, la Patrulaterul Facultăților de Drept, când am și câștigat finala la fotbal (2-0 cu gazdele). „Iașiule, Iașiule, mândră cetate,/ Numele tău țara străbate, / Oraș al celor șapte coline, / Studenții toți cântă cu tine !”, răsunau străzile în anotimpul teilor înfloriți…
Acum, după București, Deva și Timișoara, mi-am scos Basmul fotbalului… și în Moldova, iar vocile poveștii de demult sunt Mircea Radu Iacoban și Grigore Ilisei. Aleanul duminicilor de altădată și tranzistoarele făcătoare de miracole, cum îmi dau ele ghes… Îmi închipuiam în fel și chip meciurile jucate în eter și zău că alea au fost cele mai minunate partide ! Vasile Arhire moderează cu aplomb și dezinvoltură, pasează ba unuia, ba altuia. E rândul omului din iarbă, portarul Paul Costaș, să reînvie vremurile părelnic mitice azi… Din sală, Vasile Simionaș și Mircea Ursu îl îngână cu ochii umeziți de emoție. Tulburat de aducerile aminte este și Leonid Antohi, antrenorul. Adrian Porumboiu intervine ferm, ca orice arbitru trecut prin multe. Din primul rând, scriitorul Varujan Vosganian, ispitit de „un-doi”-urile sclipitoare, ne poartă pe la Fălticeni și recită pe nerăsuflate „11”-le Giuleștiului din anii ’60. Ca printr-o vrajă, toți am întinerit brusc, parcă am fi niște puști nerăbdători să începem MECIUL ! Pe un ecran rulează imagini cu Dumitrache, Dobrin, Balaci, Hagi, Pelé, Cruyff, Maradona… O, tempora !
Și visul se termină mai repede decât voiam, nu înainte de a deveni el însuși basm… Basmul unei amiezi de decembrie continuat la Bolta rece, restaurantul patronat de spiritul tutelar al șugubățului Păstorel Teodoreanu, al cărui bust te întâmpină la intrare. Ce personaj ! Poetul Lucian Avramescu deapănă o nostimadă cu neastâmpăratul epigramist, culeasă de la un amic de-al său: „Eram, spunea Șerfi, cu unul dintre frații lui Păstorel și alți amici la o cârciumioară și, din pahar în pahar, n-am băgat de seamă că trecuse mult de miezul nopții. Era aproape trei noaptea când ultimii care am părăsit bodega am fost noi amândoi. Eram departe de locuința mea și fratele celebrului epigramist mi-a zis că pot dormi la el. Stătea aproape și un pat în casă era mai mereu liber, al lui Păstorel. Dormi în patul lui, el nu vine decât rar acasă. Am intrat într-un hol larg și sub o scară, pitit sub o draperie groasă, se afla un pat. Păstorel alesese să se culce aici pentru a nu deranja toată casa când sosea el, de obicei mult după miezul nopții. M-am culcat, povestea Șerfi, cu emoții și nu se lipea somnul de mine. Dacă vine Păstorel? Nu mă cunoaște și dă de mine în patul Iui! Și de ce mă temeam, s-a petrecut. L-am auzit deschizând ușa, s-a mișcat un pic prin casă fără să aprindă lumina și apoi a tras draperia și a pus mâna să pipăie patul. A dat de piciorul meu. Da, zice cu voce calmă Păstorel, vasăzică eu sunt demult acasă, am dormit destul și e cazul să plec. Și a plecat fără să mă întrebe ce caut în patul lui, cine sunt, cine mi-a dat încuviințare. Era un suflet mare. Firește că și-a dat seama că unul dintre frații lui a cazat acolo un prieten și, că acela, adică eu, spunea Șerfi, să nu se simtă stânjenit, a rostit acele cuvinte să mă liniștească.”[1]
Cobor în hrubele fostei Borte reci, acolo unde Eminescu și Creangă împodobeau cu strălucirea minții lor poloboacele pântecoase… De pe un perete, Ionel Teodoreanu destramă tâlcul vieții dintotdeauna: „Omul sensibil, se sinucide; omul însurat, doarme; omul sadea, petrece.”
Nu că uneori realitatea pare un basm?
––––––––––-
[1] Despre singurătate
