Acest interviu a apărut în volumul Lumea de azi, Editura RAO.
* * *
Să fie vreo 12-15 ani de atunci. Era sfârșit de an. Mă aflam la Ateneul Român, lume multă, vânzoleala de după spectacol. M-am așezat cuminte la rând, la garderobă. În fața mea, Augustin Buzura, care m-a învățat că „Nu adevărul contează, ci doar ce se scrie despre el.” Îl priveam cu sfiala și emoția celui care nu visase vreodată să-l vadă atât de aproape pe unul dintre cei mai dragi romancieri lui. Înainte de 1989, ne uitam la oamenii de cultură ca la niște icoane, îi învăluiam într-o aureolă greu de înțeles azi. Scriitorii, de pildă, își editau cărțile în zeci și sute de mii de exemplare, tiraje care se epuizau imediat. Am și acum în minte cozile nesfârșite din ușile librăriilor, starea de surescitare care punea stăpânire pe iubitorii de literatură. Ce mecanism complicat al pilelor trebuia să urnești ca să cumperi volumul dorit ! Nici nu vreau să-mi închipui cum ar fi arătat viața noastră de altădată fără Marin Preda, Octavian Paler sau Augustin Buzura… La toate astea mă gândeam în seara aceea de grație, la Ateneul Român, când, minune !… prozatorul s-a întors spre mine, m-a fixat câteva secunde, cât să mă fâstâcesc de-a binelea, și… m-a felicitat pentru scrierile ce-mi apăreau prin ziarele vremii ! Chiar nu mă așteptam ca Augustin Buzura, tocmai el !, să mă citească și să mă bage în seamă ! Ne-am împrietenit și întâmplarea cu pricina este unul dintre darurile cele mai scumpe pe care viața mi le-a oferit.
– Domnule Augustin Buzura, nu vă este dor de anii aceia, de dinainte, când scriitorii erau venerați, adulați și respectați, pe măsura harului lor divin?
– E doar o părere, nu erau într-atât de venerați, de adulați cum credeți dumneavoastră. Se bucurau de recunoaștere, de respect, numai scriitorii care se opuneau regimului politic, fiindcă ei răspândeau adevărul într-o societate controlată și lipsită de alte surse de informare. Cu cât scriitorul este mai curajos, cu atât societatea este mai lașă. De aici și respectul pentru cei care se opuneau autorităților, care spuneau altceva decât lozincile la modă. Dar asta nu înseamnă și că societatea se solidariza cu ei, scriitorii au fost și vor fi mereu singuri. Oricum, țin minte că romanul Orgolii s-a vândut în 450.000 de exemplare, ceea ce pare astăzi neverosimil…
– Ce ați simțit știindu-vă publicat într-un asemenea tiraj ?
– Nimic, eu am fost interesat întotdeauna să văd primul exemplar tipărit, atât.
– Dar astăzi care mai este locul scriitorilor ?
– Unul periferic. Și asta din cauza lor, fiindcă și-au trădat misiunea, înregimentându-se politic. Și-au pierdut credibilitatea făcând temenele uneia sau alteia dintre mărimile efemere ale zilei. Scriitorul trebuie să fie în răspăr cu cei de la putere, să fie exemple de rezistență și purtători ai adevărului pitit de autoritățile discreționare.
– Să înțeleg că este mai ușor să fii scriitor într-o dicatatură decât într-o democrație ?
– Mi-e greu să răspund. Totul depinde de adversar, el îți dă dimensiunea victoriei. Până în 1989 nu te puteai opune direct sistemului concentraționar și atunci o făceai indirect, cu condeiul, și ceea ce mulțimea n-avea curaj s-o spună, spuneai tu, de unde și imensa popularitate a scriitorilor de atitudine. Oricum, nici atunci, nici acum nu exista prea mult curaj în societatea noastră.
– Nu v-a fost frică să scrieți lucruri care v-ar fi putut primejdui libertatea ?
– Ba bine că nu, aș brava inutil și caraghios dacă aș răspunde altceva. Mi-a fost teamă, însă n-am vrut să compromit rostul scriitorului, acela de a spune cu orice preț adevărul. Însă, trebuie s-o recunosc, numele meu apărea frecvent la posturile de radio Europa Liberă, Vocea Americii, BBC, Deutsche Welle, ceea ce îmi atenua vulnerabilitatea în fața cenzurii, a puterii comuniste…
– Se temea regimul comunist de scriitorii nealiniați politic ?
– Nu, pentru că avea la îndemână satârul cenzurii și regimul decidea cine e publicat și cine nu. Îți era controlată viața, cariera, iar ca să devii cunoscut peste graniță trebuia să ai noroc și operă serioasă.
– Mă tot întreb dacă cei care slujesc un regim politic mai sunt ei scriitori, poate îmi răspundeți dumneavoastră ?
– Dacă au talent, da. Istoria e plină de astfel de exemple. Valoarea operei, de cele mai multe ori, înlocuiește caracterul autorului. Însă refuz să cred că poți susține orice regim…
– Eu v-aș contrazice aici, dar nu vreau să dau nume. Haideți să mergem înapoi, cu vreo 78 de ani. Din ce lume vine Augustin Buzura ?
– Dintr-o lume aspră, dar curată, o lume care credea în muncă și, o să vă surprindă, în carte. Mai toți țăranii din satul părinților mei, Berința, doreau să-și dea copiii la școală, să-i facă oameni cu carte. Și ai mei erau la fel, mama mă voia medic veterinar, iar tata, preot.
– Chiar, cum erau părinții dumneavoastră ?
– Tata era un om aspru și taciturn, deși în afara casei devenea volubil. A fost muncitor în mină, apoi la topitoria de plumb de la Phoenix din Baia Mare, până s-a îmbolnăvit.
Mama era casnică, o femeie ambițioasă, de fapt ea conducea casa, ea decidea. Iubea cartea și prin mine își dorea să-și răzbune condiția precară, nevoiașă. De aceea m-au sprijinit amândoi să merg la liceu, deși n-aveau decât patru clase. Am fost primul din sat care a urmat astfel de studii, iar ai mei erau tare mândri de feciorul lor.
Țin minte că tata îmi punea mereu aceleași trei întrebări: E vreun ungur mai bun ca tine la învățătură? Nu, îi răspundeam eu. Dar un neamț ? Iarăși nu. Dar un jidan ? Nici. Atunci e bine, sunt mulțumit, îl auzeam și-mi vedeam mai departe de ale mele.
O singură dată l-am înfruntat, când a certat-o mai violent pe mama, însă nu m-a lovit și nici nu mi-a purtat ranchiună.
– Vă amintiți ca părinții dumneavoastră să vă fi mângâiat vreodată, să vă fi strâns în brațe, să vă fi desmierdat ?
– Niciodată. O lume fără tandrețuri, fără efuziuni sentimentale, o lume aspră și rece, cu apropiere, uneori, de biserică, așa era lumea satului de atunci.1
Și totuși, îmi amintesc că trecusem în clasa a V-a și școala era la cinci-șase kilometri distanță. Mă trezeam cu noaptea în cap și plecam cu mama peste deal. În vârf, ea rămânea și eu continuam singur drumul. Parcă o văd și acum pe mama stând neclintită pe coama dealului veghindu-mi mersul cu o lampă mare, pe care o mișca într-o parte și-n alta până ajungeam în vale. Era și asta o formă de tandrețe, de iubire părintească.
Mai târziu, la liceu, mergeam pe jos vreo 25 de kilometri. Porneam cu tata pe la ora trei din noapte și nu slăbeam pasul până la oraș, la Baia Mare.
– Și-n timpul ăsta ce vorbeați cu tatăl dumneavoastră ?
– Nimic. Fiecare se gândea la ale lui. Iarna era un ger năprasnic, mormanele de zăpadă atingeau cerul, așa mi se părea. Era atât de obositor drumul încât nu ne ardea de vorbit. Uneori, tata scotea sticla de țuică și îmi dădea să beau, să prind curaj. Arar, mă pomeneam cu el la liceu, în pauză, aducându-mi un corn. Așa înțelegea el să-mi arate că mă iubește. Țăranul român a avut întotdeauna rețineri în a-și arăta iubirea, o considera o slăbiciune.
– La ce visa copilul Augustin Buzura în drumurile alea lungi ?
–––––––––––––––––
1E lumea pe care Cornel Măgureanu, unul dintre personajele romanului Fețele tăcerii, o caracterizează astfel: „Trăiesc cum am învățat din moși-strămoși. Dacă ne lichidați pe noi, țara moare, se duce de râpă, căci noi o susținem și cu pâine, și cu carne de tun. Nu cerem decât să ni se lase credința, popa și învățătorul.”