Am 11 ani și sunt elev în clasa a IV-a. Abia ne-am mutat la Turnu Măgurele și mamei i s-a repartizat un apartament cu două camere în „Catanga”, chiar la capătul prăpădit al cartierului. Blocul e cu confort redus, extrem de redus, indecent de redus… Nu are uși între încăperile-găoace, ioc balcon, iar în bucătărie abia încăpem noi doi… Pe jos, linoleum, dezlipit și rupt pe alocuri. Mama nu a primit de la întreprindere butelie, cică trebuie să aștepte la rând, dosarul e subțire. Nici aragaz n-a putut să cumpere și nici frigider, fiindcă salariul, pardon, retribuția !, nu-i permite. Și, oricum, trebuie să ai pile barosane ca să-ți decorezi casa cu asemenea obiecte de lux ! Așa că gătește pe reșou, unul mic și rotund, iar alimentele le păstrăm într-o cutie de tablă montată sub o fereastră. Sigur, când se încălzește vremea, târguim merinde de … unică folosință! Dar nu ne plângem, suntem aproape de Islaz, adică de bunicii mei materni, al căror dor l-am lăcrimat potopic în depărtarea dobrogeană.
După ce mă întorc de la ore, îmi pun ceva pe masă și mănânc în fugă, apoi ies afară, cu cheia spânzurată de gât. Îmi caut tovarăși de zbenguială și găsesc cu duiumul, de toate categoriile, ce se nimerește în zonă. Cum mașinile sunt o raritate, transformăm locurile de parcare în terenuri pentru miuțele noastre de fotbal. Orele trec pe nesimțite și o aud pe mama strigându-mă: „Hai sus !”. Nu comentez, mă supun ascultător rugăminții și urc. Ea mă întreabă de una, de alta, dacă mi-am făcut temele, dacă mi-e bine, d-astea… Îi răspund că da, s-o liniștesc. Îmi deschid caietul, scriu la repezeală ceva, mai citesc o lecție din cartea de română și îi cer voie să plec la joacă. Mă lasă, niciodată nu mi se opune, dar nici eu nu întind coarda. A, și nici nu mă ceartă, sunt un copil cuminte. Păi, ce să-mi reproșeze ? La școală merg neînsoțit, cale de trei kilometri, pe strada Nicolae Iorga, indiferent că-i vipie ori ger, sau că plouă ! Stau singur până vine de la serviciu și mă descurc cum mă taie tărtăcuța. Ce variantă am? Niciuna, instituția bonei nu s-a inventat în societatea socialistă multilateral dezvoltată, și nici aparatele de monitorizare interioară, păcatele mele ! De voie, de nevoie, deprind lecția monologului și a chivernisirii timpului, a solitudinii, fără să am habar că există cuvântul cu pricina în vreun dicționar… În dimineața liberă desenez, mă uit nițel la filmele destinate nouă, țâncilor, și nu închid bine televizorul (obținut cu eforturi uriașe !) că o și zbughesc dincolo de ușa săracei locuințe. De aici încolo se întinde paradisul, din care gust lacom zi de zi, și zău dacă mă sătur vreodată de el ! Aidoma mie sunt zeci, sute de copilandri, prunci ai maidanului urban, crescuți la întâmplare, în lipsa regulilor precise și restrictive, niște vietăți ale propriilor lor instincte.
M-au împovărat de atunci vreo șase decenii și nu m-am schimbat mai deloc – îmi place singurătatea, golesc în goană farfuria, considerând că pierd vremea, programul mi-l fixez în funcție de ce mi se năzare… Mda, ca și voi toți, un produs pe veci al acelor ani dintâi, vasăzică …
Dincolo de Ocean, dar mai înainte, Philip Zimbardo (un prestigios psiholog, cu catedra la Universitatea Stanford, și autorul unor studii vândute în milioane de exemplare), născut în 1933, își amintea că a crescut în New York, în sărăcia din cartierul Bronx, ceea ce i-a format perspectiva asupra existenței și i-a ordonat altcumva prioritățile. Fiindcă, „viaţa în ghetoul urban înseamnă supravieţuire prin elaborarea unor strategii utile «de cartier». Asta presupune să-ţi dai seama cine are puterea care poate fi folosită împotriva ta sau în folosul tău, pe cine să eviţi şi cu cine trebuie să te împrieteneşti. Înseamnă să descifrezi aluzii situaţionale subtile pentru a şti când să pleci şi când să rămâi, să creezi obligaţii reciproce şi să înţelegi ce îţi trebuie pentru a face tranziţia de la supus la lider.
În acele zile, înainte ca heroina şi cocaina să ajungă în Bronx, viaţa în ghetou însemna oameni fără bunuri proprii şi copii a căror principală avere, în absenţa jucăriilor, era relaţia cu ceilalţi copii cu care se jucau. Unii dintre aceşti copii au devenit victime sau făptaşi ai violenţei; unii copii despre care credeam că sunt buni au sfârşit făcând lucruri cu adevărat rele. Uneori era evident care este catalizatorul. De exemplu, să-l luăm pe tatăl lui Donny, care îl pedepsea pentru orice faptă pe care o considera rea dezbrăcându-l la piele şi punându-l să îngenuncheze pe boabe de orez, în cada de baie. Acest «tată torţionar» era în alte circumstanţe fermecător, mai ales în preajma doamnelor din clădire. În adolescenţă, Donny, zdrobit de această experienţă, a sfârşit în închisoare. Alt puşti şi-a manifestat frustrările jupuind de vii pisici. Ca parte a iniţierii în bandă, toţi trebuia să furăm, să ne batem cu alţi copii, să facem ceva îndrăzneţ şi să intimidăm fetele şi copiii evrei care mergeau la sinagogă. Nimic din toate acestea nu era considerat rău; însemna doar să ne supunem liderului şi să ne conformăm normelor bandei.
Pentru noi, copiii, puterea sistemică rezida în portarii mari şi răi care ne fugăreau şi în proprietarii lipsiţi de inimă care puteau evacua familii întregi, chemând autorităţile să le scoată lucrurile în stradă, pentru că nu au plătit chiria. Încă le mai simt ruşinea. Dar cel mai mare duşman al nostru era poliţia, care ne hăituia când ne jucam cu mingea în stradă. Fără niciun motiv, oamenii legii ne confiscau mingea şi ne obligau să nu ne mai jucăm acolo. Cum nu exista niciun loc de joacă în apropiere, străzile erau tot ce aveam şi mingea noastră de cauciuc nu prezenta niciun pericol pentru cetăţeni, îmi amintesc când ne-am ascuns beţele la apropierea poliţiei, dar poliţiştii m-au ales pe mine să le spun unde erau. Când am refuzat, unul dintre ei a declarat că mă va aresta şi, în timp ce m-a împins în maşină, m-am lovit cu capul de portieră. După aceea, nu am mai avut niciodată încredere într-un adult cu uniformă până când acesta nu se dovedea demn de ea.
Cu o astfel de copilărie, în absenţa supravegherii părinteşti – pentru că în acele zile copiii şi părinţii nu se «amestecau» pe stradă – este evident de unde vine curiozitatea mea pentru natura umană, în special pentru latura întunecată”[1].
După ce i-am citit confesiunea, i-am mulțumit Celui de Sus că a decis să-mi sădească sămânța într-o țară comunistă, în anii aceia paradisiaci ai deschiderii României și ai despărțirii ei de atrocitățile judiciare cărora le căzuseră înfricoșător „dușmanii poporului”, adică foștii conducători și privilegiați ai capitalismului valah !
[1] Philip Zimbardo, Efectul Lucifer