Mă trezesc dintr-odată înfiorat de un dor nebun de patria mea, aflată la alt ceas aniversar. Nu dintre cele mai luminoase, dimpotrivă. Și, ca să-mi potolesc freamătul interior, scriu un text pe care îl trimit câtorva cunoscuți.
Să ne trăiască țara, cât încă o mai avem ! Să-i alinăm suferința, să-i pansăm rănile, să-i ștergem lacrimile, să-i sărutăm mâna și să oprim jupuirea ei de vie ! Dacă nu, măcar să-i aprindem o lumânare și să o jelim creștinește, ca niște progenituri netrebnice și nedemne de mama lor!
Reacțiile la mesajul meu sunt de-o diversitate seducătoare și pilduitoare pentru starea de spirit a unui popor situat mai mereu în răspăr cu istoria. Din acest motiv le voi reda mai jos, ca un exercițiu de patriotism nepremeditat și nefățarnic.
■ „Să continuăm să ne luptăm pentru ea. La mulți ani !” (un fost premier);
■ „Adevărat grăiești! În mare parte depinde de fiecare dintre noi dacă ne pasă sau nu de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Adevăratul fel de a fi al omului îl vezi atunci când există miză, atunci își arată el întregu-i caracter, nu ceea ce părea a fi la prima vedere. Doamne, ai grijă de această țară!” (un fost ministru);
■ „Adevărat ! La mulți ani ! Îmbrățișez cu drag, din păcate doar virtual, un român adevărat !” (un alt fost ministru);
■ „Sus inimile !” (tot un fost ministru);
■ „La mulți ani, România ! La mulți ani, români !” (un fost primar și înalt demnitar, care îmi expediază și un citat ce-mi atinge naturelul, extrem de sensibil când e vorba de glia strămoșească:
„- Mamă, pot să le spun acolo (Viena) că sunt român? întreabă deodată Jurjac (George Enescu).
– Sigur, de ce să nu le spui ?
– Mă gândeam… să nu creadă că… mă laud.”);
■ „Amin !” (un fost europarlamentar);
■ „Doamne ajută !” (un profesor universitar);
■ „Așa să vă audă Dumnezeu ! La mulți ani, România !” (alt profesor universitar și nu numai);
■ „Să ne trăiască ! Și noi prin ea, fiindcă puțini mai gândesc pentru țară și, mai ales, românește!” (un medic militar);
■ „Așa să fie !” (un medic internist);
■ „Ohhh, ce gânduri depresive la prima oră a dimineții! Istoria ne-a arătat că rezistăm, așa că nu trebuie să ne facem griji, avem poziție geostrategică bună !” (un medic dermatolog);
■ „Toate țările sunt pe cale de dispariție… Dar și sovieticii au încercat să desființeze ortodoxia, însă nu i-a lăsat Dumnezeu ! Vom vedea. Poate fi prologul sfârșitului lumii, cam seamănă… Îmi amintesc că prin anii ’90 am petrecut un revelion în orașul Victoria. Participau multe persoane care o duceau prost, deoarece combinatul chimic era pe cale să se închidă. Atmosfera era neprielnică pentru cei din restul țării, localnicii visând, deși ardeleni, la o alipire de Ungaria, pentru a o duce mai bine. În dimineața respectivă văzusem Cârțișoara și casa de unde plecase Badea Cârțan, în opinci, spre Roma. Le-am spus asta, iar ei ne-au pus la stație o «melodie dobrogeană», chipurile (de fapt una țigănească). N-am uitat nici acum întâmplarea asta și, din păcate, spiritul lui Badea Cârțan a dispărut de mult din Ardeal…” (un medic chirurg);
■ „Cine poate să o facă ! La mulți ani, România !” (un medic psihiatru);
■ „Să ne trăiască țara ! Și să credem și să sperăm că Domnul Dumnezeu o iubește mai mult decât suntem noi în stare să o facem și nu o lasă să piară nici acum, cum nu a lăsat-o nici în alte dăți, poate mai grele, poate mai rele…” (un medic neurochirurg);
■ „Să biruiască gândul cel curat și să se audă glasul acelei Românii profunde, căreia îi sunteți sol !” (un scriitor);
■ „Ea ne va aprinde nouă o lumânare ! Să ne trăiască !” (alt scriitor);
■ „Să ne trăiască țara – România eternă -, fiindcă «norocoși» cum suntem de când ne știm, are cine s-o cârmuiască: «Server» Orban și alți derbedei, care succed altora de aceeași teapă. Mi-ai umezit ochii în această dimineață de 1 Decembrie mai trist ca niciodată – cu simbolistica sa perenă. Ce a mai rămas de apărat ne-o spune Mircea Platon de la Iași, dar eu unul nu mai cred! Îmi pare rău și atât, te îmbrățișez!” (un ziarist vechi din Oltenia);
■ „Ura !” (un coleg de „bară”);
■ „Doamne, trezește România
Și adu peste noi pacea și armonia !
Ferește-ne de război, foamete și orice nenorocire,
Revarsă peste români doar har și mântuire !” (un coleg cu excedent liric);
■ „Știi bine că țara nu mai e a noastră… Și acum chiar «de-ai noștri» au dat-o (vândut-o)… tare ieftin, doar pentru ei” (o glorie a fotbalului de la noi);
■ „La mulți ani, România !” (un fost sportiv);
■ „Așa să fie, dragul meu, la mulți ani, frați români din Țara Românească !” (prietenul meu din Banat);
■ „Să ne trăiască și să ne bucurăm că existăm, și ea și noi !” (un prieten);
■ „La mulți ani cu sănătate, să simțim românește, să fim mândri că suntem ROMÂNI !” (alt prieten);
■ „Să ne trăiască, dar nu mai e a noastră !” (o tânără);
■ „Să ne trăiască ! Frumos ați scris, pot să-l dau mai departe !” (un tânăr).
Așadar, între „Sus inimile !” și „Amin !”, România supraviețuiește deocamdată, deși destui au părăsit-o dezrădăcinându-se definitiv… Învrăjbită din interior și azvârlită, de la Bruxelles, în categoria ultimă de evroviteză, Ea a devenit mai mult o făptură de hârtie, cu granițe ce nu-i folosesc la nimic azi.
Ziua României a trecut mai posac ca oricând, dar a rămas imaginea simbolică a paiaței gonflate de la Cotroceni stând țeapănă și singură în fața unui Arc de Triumf inutil și batjocorit de arătarea cu pricina. Ca-ntotdeauna, departe de oameni și de nevoile lor, arogant și cinic, rece ca un sloi de gheață, iată cine s-a nimerit să țină tricolorul pe piept și să ne fie președinte de republică…
Mai apoi, alegerile parlamentare au adus în Casa Poporului, cu excepții nesemnificative, tot felul de „neica nimeni” ce vor desăvârși dezintegrarea națională. Privindu-i pe noii legiuitori (ce blasfemie!) scoși din urnele cu care ne furăm ritualic și solemn căciula din patru în patru ani, m-am convins o dată în plus că „țara asta e menită a fi pe veci în mâna acelora care ştiu să te privească în ochi şi să-ţi spună că te iubesc, ca la cinci minute să te înjure cu foc.O ţară unde poţi spune orice, poţi face orice, poţi scrie orice şi oricum. Ţară blestemată şi înapoiată, ai cărei oameni se bălăcesc în starea lor ca nişte sălbatici în noroaie calde. Nu le-a plăcut Eminescu, pentru că le părea nebun în intransigenţa lui, nu le-a plăcut Cuza, pentru că era din altă lume şi l-au forţat să abdice sub semnul moralităţii – al moralității, Coane Păvălucă, aici, în Balcani, unde cuvântul e gol de sens, ce piesă de teatru sublimă, ce cor al vânătorilor !!! -, iar pe mine m-au secătuit de puteri. Nu încetează a mă uimi uşurinţa pe cari o au de a scoate la înaintare «moralitatea» atunci când vor să îngroape pe careva: toţi aceşti activiști nespălați, toate huidumele slinoase poartă-n gură «moralitatea» ca pe oul Fabergé. (…) În politichie, orice avocăţel bun clănțău şi patriot naţional și fercheș la modul sublim avea mai multe şanse decât deja bătrânul și zaharisitul Caragiale.”[1]
–––––––––––––––
[1] Bogdan Alexandru Stănescu, Caragiale. Scrisoare pierdută