Mă trezesc dintr-odată înfiorat de un  dor nebun de patria mea, aflată la alt ceas aniversar. Nu dintre cele mai luminoase, dimpotrivă. Și, ca să-mi potolesc freamătul interior,  scriu un text pe care îl trimit câtorva  cunoscuți.

       Să ne trăiască țara, cât încă o mai avem ! Să-i alinăm suferința, să-i pansăm rănile, să-i ștergem lacrimile, să-i sărutăm mâna și să oprim jupuirea ei de vie ! Dacă nu, măcar să-i aprindem o lumânare și să o jelim creștinește, ca niște progenituri netrebnice și nedemne  de mama lor!

Reacțiile la mesajul meu sunt de-o diversitate seducătoare și pilduitoare pentru starea de spirit a unui popor situat mai mereu în  răspăr cu istoria. Din acest motiv le voi reda mai jos, ca un exercițiu de patriotism nepremeditat și nefățarnic.

■ „Să  continuăm să ne luptăm  pentru ea. La mulți ani !” (un fost premier);

■ „Adevărat  grăiești! În mare parte depinde  de fiecare dintre noi dacă  ne pasă sau nu de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Adevăratul fel de a fi al omului îl vezi atunci când există miză,  atunci își arată el întregu-i caracter, nu ceea ce părea a fi la  prima  vedere. Doamne, ai grijă de această țară!” (un fost ministru);

■ „Adevărat ! La mulți ani ! Îmbrățișez cu  drag, din păcate doar virtual, un român adevărat !” (un alt  fost ministru);

■ „Sus inimile !” (tot  un fost ministru);

■ „La mulți ani, România ! La  mulți ani, români !” (un fost primar și înalt demnitar, care îmi expediază și un citat ce-mi atinge  naturelul, extrem de sensibil când e vorba de glia strămoșească:

         „- Mamă, pot să  le spun acolo (Viena) că sunt român? întreabă deodată  Jurjac (George Enescu).

                    – Sigur, de ce să nu le spui ?

                    – Mă gândeam… să nu creadă că…  mă laud.”);

■  „Amin !” (un fost  europarlamentar);

■  „Doamne ajută !” (un profesor  universitar);

■ „Așa să  vă audă Dumnezeu ! La mulți ani, România !”  (alt profesor  universitar și nu numai);

■ „Să ne trăiască ! Și  noi prin  ea, fiindcă puțini mai gândesc pentru țară și, mai ales, românește!” (un medic militar);

■ „Așa să fie !” (un medic internist);

■ „Ohhh, ce gânduri depresive la prima oră a dimineții! Istoria  ne-a arătat  că rezistăm, așa că nu trebuie să ne facem griji, avem poziție geostrategică  bună !” (un medic dermatolog);

■ „Toate țările sunt pe cale de dispariție… Dar și sovieticii au încercat  să desființeze ortodoxia, însă nu i-a  lăsat Dumnezeu ! Vom vedea. Poate fi prologul sfârșitului lumii, cam seamănă… Îmi amintesc că prin anii ’90 am petrecut un revelion în orașul Victoria. Participau multe persoane care o duceau prost, deoarece combinatul chimic  era pe cale să se închidă.  Atmosfera era neprielnică pentru cei din restul țării, localnicii visând, deși ardeleni, la o alipire de Ungaria, pentru a o duce mai  bine. În dimineața respectivă  văzusem Cârțișoara și casa de unde plecase Badea Cârțan, în opinci, spre Roma. Le-am spus asta, iar ei ne-au  pus la stație o «melodie dobrogeană», chipurile (de fapt una țigănească). N-am uitat  nici acum  întâmplarea asta și, din păcate, spiritul lui Badea Cârțan a  dispărut  de mult din Ardeal…” (un medic chirurg);

■ „Cine poate să o facă ! La mulți ani, România !” (un  medic psihiatru);

■  „Să ne trăiască țara !  Și să credem și să sperăm că Domnul Dumnezeu o  iubește mai mult decât suntem noi  în stare să o facem și nu o lasă să piară nici acum, cum nu a lăsat-o nici în alte dăți, poate mai grele, poate mai rele…” (un medic neurochirurg);

■ „Să biruiască gândul cel curat și să se audă glasul acelei Românii profunde, căreia îi sunteți  sol !” (un scriitor);

■ „Ea ne va aprinde nouă o lumânare ! Să ne trăiască !” (alt scriitor);

■ „Să ne trăiască  țara – România eternă -, fiindcă «norocoși» cum suntem de când ne știm, are cine s-o cârmuiască: «Server» Orban și alți derbedei, care succed altora de aceeași teapă. Mi-ai  umezit ochii în această dimineață de  1 Decembrie mai trist ca  niciodată  – cu simbolistica sa perenă. Ce  a mai rămas de apărat  ne-o spune Mircea Platon de la Iași, dar eu unul nu mai cred! Îmi  pare rău și atât, te îmbrățișez!” (un ziarist vechi din Oltenia);

■ „Ura !” (un coleg de „bară”);

■ „Doamne, trezește România

     Și adu peste noi pacea și armonia !

     Ferește-ne de război,  foamete și orice nenorocire,

  Revarsă peste români  doar har și mântuire !” (un coleg cu excedent  liric);

■ „Știi bine că țara  nu mai e  a noastră… Și acum chiar «de-ai noștri» au dat-o (vândut-o)… tare ieftin, doar pentru ei” (o glorie a fotbalului  de la noi);

■ „La mulți ani, România !” (un fost sportiv);

■ „Așa să fie,  dragul meu, la mulți ani, frați români din Țara Românească !” (prietenul meu din Banat);

■ „Să ne trăiască și să ne bucurăm că  existăm, și ea și noi !” (un prieten);

■ „La mulți ani cu sănătate, să  simțim românește, să fim mândri că suntem ROMÂNI !” (alt prieten);

■ „Să ne trăiască, dar nu mai e a noastră !” (o tânără);

■ „Să ne trăiască ! Frumos ați scris, pot să-l dau mai departe !” (un tânăr).

Așadar, între „Sus inimile !” și „Amin !”, România supraviețuiește deocamdată, deși destui au părăsit-o dezrădăcinându-se  definitiv… Învrăjbită din interior și  azvârlită, de la Bruxelles, în categoria ultimă de evroviteză, Ea a devenit mai mult o făptură de hârtie, cu granițe ce nu-i folosesc la nimic azi.

Ziua României a trecut mai posac ca oricând, dar a rămas imaginea simbolică a paiaței gonflate de la Cotroceni stând țeapănă și singură în fața unui Arc de  Triumf  inutil și batjocorit de arătarea cu pricina. Ca-ntotdeauna, departe de oameni și de nevoile lor, arogant și cinic, rece ca un sloi de gheață, iată cine  s-a nimerit să țină tricolorul  pe piept și să ne fie  președinte de republică…

Mai apoi, alegerile parlamentare au adus în Casa Poporului, cu excepții nesemnificative, tot felul de „neica nimeni” ce vor desăvârși dezintegrarea națională. Privindu-i pe noii legiuitori (ce blasfemie!)  scoși din urnele cu care ne furăm ritualic și solemn căciula din patru în patru ani, m-am  convins o  dată în plus că „țara asta e menită a fi pe veci în mâna acelora care ştiu să te privească în ochi şi să-ţi spună că te iubesc, ca la cinci minute să te înjure cu foc.O ţară unde poţi spune orice, poţi face orice, poţi scrie orice şi oricum. Ţară blestemată şi înapoiată, ai cărei oameni  se bălăcesc în starea lor ca nişte sălbatici în noroaie calde. Nu le-a plăcut Eminescu, pentru că le părea nebun în intransigenţa lui, nu le-a plăcut Cuza, pentru că era din altă lume şi l-au forţat să abdice sub semnul moralităţii – al moralității,  Coane Păvălucă, aici, în Balcani, unde cuvântul e gol de sens, ce piesă de teatru sublimă, ce cor al vânătorilor !!! -, iar pe mine m-au secătuit de  puteri. Nu încetează a mă uimi uşurinţa pe cari o au de a scoate la înaintare «moralitatea» atunci când vor să îngroape pe careva: toţi aceşti activiști nespălați, toate huidumele  slinoase poartă-n gură «moralitatea» ca pe oul Fabergé. (…) În politichie, orice avocăţel bun clănțău şi patriot naţional și fercheș la modul sublim avea mai multe şanse decât deja bătrânul și zaharisitul Caragiale.”[1]

–––––––––––––––

[1] Bogdan Alexandru Stănescu, Caragiale. Scrisoare pierdută