Mai capricioasă ca niciodată luna asta de început de primăvară… De ce s-o tot încăpățâna să stea îmbufnată, zău că nu știu și nici n-o să aflu vreodată… Noroc cu hora de berze încinsă pe ogoarele proaspăt arate, semn că iarna dusu-s-a. Le-aș strânge în brațe și le-aș susura la urechi cuvinte de dragoste, Doamne, cât le aștept an de an ! Parcă mi-ar fi surori, așa le simt de când alergam desculț pe bătătura zvântată din oborul bunicilor…
Cum mai zboară timpul… În zare, coamele munților Făgăraș nu și-au dat jos cușmele de zăpadă, îndesate strașnic peste crestele semețe. Le îmbrățișez de la distanță și, deodată, citesc pe un indicator: „Valea Tălmăcuței”. Dar aici, în apropiere, e și satul Tălmăcel, ce toponime duioase, ce pereche de poveste: Tălmăcuța și Tălmăcel (cumva Tălmaciu alintat ?) ! Și cum să nu-mi iubesc limba strămoșească, și cum să n-o venerez și să i mă închin cu credință? Ce alt grai de pe glob are atâta fantezie și poezie, se încumetă careva să mă contrazică?
Gata, ieșim de pe autostradă, înspre Aiud, și o ținem înainte pe un traseu de-o splendoare amețitoare, prin cheile ce-și fac sfielnic loc prin masivul Trascăului. Pe o colină, se făloșește o cetate medievală și opresc s-o fotografiez, cum să scap o asemenea ocazie? „Castelul Templul cavalerilor” șade singur și veghează intrarea în depresiunea ce-ți taie respirația. Fără să vreau, gândul îmi fuge la istorioarele cu și despre masoni, ascunse nouă, novicilor, cu urmărită precauție.
Livezile, Vălișoara, Colțești… Oprim în parcarea „Conacului Secuiesc”, gazda noastră la acest sfârșit de săptămână. Cobor din mașină și înconjor întregul complex turistic, o bijuterie! Seamănă cu o căsuță din basmele apusene și mă las în voia închipuirilor… Cică „fiecare colț reflectă istoria și rafinamentul stilului secuiesc, oferind un refugiu aparte, tradiția întâlnind eleganța”, mă lămurește un pliant găsit la recepție. Îmi ridic ochii și, pe păretarul din hol, deslușesc un gând de bun venit:
„Casa binecuvântată
De nevoi e apărată,
Dumnezeu o ocrotește
Și de rele o păzește !”
N-am nicio îndoială, am nimerit, prin strădania unui cunoscut de demult, din Alba Iulia, într-un spațiu magic, o gură de rai la care tânjesc mereu. Peluza e îngrijită și smălțuită de flori, în apa lacului se hârjonesc fel de fel de pești, păsăretul n-are astâmpăr și cântă întruna, ce mai, paradisul s-a mutat în Țara moților !
Camerele au parfumul rustic al vremurilor de demult – preșuri pe podea, carpete țesute la război, pe pereți, pe pat, cearșaf cu dantelă pe margine, nimic nu-i ignorat estetic, dimpotrivă ! Într-adevăr, „fiecare detaliu spune o poveste. Oaspeţii noștri nu vin doar pentru peisajele spectaculoase, ci pentru sentimentul de acasă, de întoarcere la rădăcini.
1. Mobilier cu suflet – toate piesele sunt lucrate manual din lemn masiv şi pictate cu grijă de meşteri locali. Fiecare obiect este unic şi poartă amprenta tradiției.
2. Port cu mândrie – personalul nostru poartă uniforme inspirate din portul popular secuiesc, o punte între trecut și prezent.
3. Gusturi de poveste – meniul nostru îmbină cu dragoste rețete româneşti şi ungureşti, toate gătite în respect pentru tradiţie.
4. Bucătărese din sat, din comunitatea noastră, alături de noi încă de la deschidere. Le mulțumim zilnic pentru gustul «ca la mama acasă».
5. Pâinea cu cartofi, coaptă pe vatră după rețetă secuiască, este una dintre aromele care aduce bucurie oaspeţilor noștri.
6. Susținem producătorii locali, folosim legume de sezon și ingrediente de la micii producători din sat, ce-i al locului, e cel mai bun!
7. Brânzeturile noastre , proaspete, cu gust şi meşteşug, sunt produse în fabrica De Colţeşti – Torockoi, aflată la doar 1 km de Conacul Secuiesc. Fabrica aparţine aceleiași familii care a pus suflet și în Conacul Secuiesc – este tot parte din povestea noastră. Indiferent că gătim la conac sau pregătim brânzeturi în fabrică, suntem acasă și facem totul cu drag pentru oaspeţii noştri.
8. Din cămara Kovács Kamra, cu drag – gemuri, siropuri, zacuscă, vinete, murături -, toate preparate de mâini pricepute, fără aditivi, respectând reţete tradiționale.
9. Arhitectură cu rădăcini – conacul nostru păstrează liniile tradiționale ale satelor Rimetea și Colţeşti. Ne dorim să simțiţi istoria la fiecare pas.
10. O privelişte unică, datorită poziționării Conacului Secuiesc, exact la poalele Pietrei Secuiului, de aici veţi vedea cum muntele capătă forma unui uriaş adormit. O imagine care îţi rămâne în suflet şi te face să îţi doreşti să te întorci.
11. Energie curată, cu grijă pentru natură. Din dragostea noastră pentru natură, am investit în energia verde, prin instalarea a 210 KW de panouri solare, atât pentru conac, dar şi pentru fabrica de brânzeturi. Această inițiativă ne permite să acoperim o mare parte din necesarul de energie într-un mod ecologic, susținând protecţia mediului şi sustenabilitatea”.
De aceea, răspunsul la ghicitoarea – „Printre munți şi sate faimoase,/ Am camera cu priveliști frumoase. / Tradiţia şi gustul te aşteaptă mereu, / O sumedenie de oaspeţi caută locul meu. / Ce sunt eu, plin de istorie și farmec aparte,/ Unde lumea se adună şi poveștile se-mparte?” – vine de la sine: „Conacul Secuiesc” !
Amfitrion, în restaurant, ne este Tibi, un tip „scos ca din cutie”, de-o amabilitate reconfortantă și sclipitor în replici, un ghid seducător al zonei în care calc întâia dată. Îl secondează aidoma ceilalți colegi, o echipă pe cinste!
Seara coboară lin peste Piatra Secuiului și ziua se risipește în vraja pitită în lada de zestre de lângă pat. În zare, silueta dezordonată a Cetății Trascăului[1] îmi ține de urât. Dorm necolindat de vise și nu mă mir, în decorul tocmai pipăit nu mai încape altceva, realitatea îmi e îndeajuns.
[1] Cetatea Trascălului, mă deslușește Wikipedia, „a fost construita de familia Thoroczkói după 1291. Relativ bine păstrată, ruina cetății este impunătoare, găsindu-se pe o stâncă greu atacabilă. Cea mai veche parte a cetății este donjonul, un turn patrulater relativ bine păstrat, aflat pe latura de nord. Un alt turn, astăzi într-o stare de deteriorare mai avansată, a fost ridicat în partea sudică a complexului înainte de secolul al XV-lea. Anterior anului 1470, între cele două turnuri au fost edificate spațiile de locuit și o capelă. Cetatea a fost abandonată dupa 1703, când a suferit distrugeri din partea austriecilor”.
