Nu l-am cunoscut până adineauri, deși trăiește în Islaz de vreo cincizeci și șase de ani, adică de la născare. Gheorghiță Zărafu, fiindcă așa îl cheamă pe omul acesta, nu-i zaraf, însă habar n-am cu ce s-au îndeletnicit strămoșii săi ca să-mi dau seama de unde îi vine patronimul zornăitor de monede metalice. Bănuiesc că unul din neamul lui, pe linie paternă, a fost cămătar ori casier la vreo vistierie, că altcumva nu se pricopsea cu un astfel de nume, otoman la origini. Dar ce mai contează, iată-mă pe bătătura sa la un început de an, într-o zi însorită de ianuarie. Mă invitase, laolaltă cu prietenul meu dintotdeauna, Marcel, la el acasă, să ne arate o comoară. Și cum să refuzi o asemenea propunere? Gospodăria miroase a vrednicie și chiverniseală, a bun-gust, cam rar prin partea asta de țară ! A, și a pâine coaptă, pfu, să te lingi pe buze ! „Haideți să vă port prin muzeul meu!” ne întâmpină gazda, un bărbat cu licăr în priviri și cu sprâncene negre și bătătorite, ca o linie groasă deasupra ochilor tăciunoși, dinspre o ureche spre alta. Curios din fire, l-am urmat în încăperile încropite din lemn, cu pereți de folie transparentă, și acoperite cu stuf. N-am apucat să pășesc bine în spațiul acela mitic că m-am și transformat pe loc în copilul de odinioară, Doamne, ce scamatorie ! Iar în juru-mi a reînviat ca o vrajă satul de odinioară, străbătut de care, căruțe, șarete, ghiociuri și droage, cu țărani mergând la câmp cu sape, cosoare, coase, seceri, cazmale, lopeți și ce le mai trebuia ca să răstoarne pământul nisipos de la Funduleț, Delavale, Țelină… A, și războiul de țesut macate ori preșuri, cu spetează, suveică, spată, tindechi, rășchitoare, întorcător… Și cel de bătut rogojini, cu sucala, nimic nu lipsește de aici ! Ponojia, cicricul, plosca, vârtelnița, daracul, fusul, calapodul de căciuli din blană de miel, cobilița, cobiletele, pirostria, troaca,căpisterea, vadra, putineiul, ciutura, putina, tuga, boata, caucul, hârdăul, maiul, șușlețul[1], loitrarul, resteul, proțapul… Ori lampa cu gaz, la a cărei lumină palid-pâlpâitoare mă căzneam să-mi deslușesc viitorul încețoșat… Chiar și proiectorul din gura căruia ieșeau pe pânza albă de la căminul cultural ba mușchetarii, ba Winettou, ba dacii și romanii, ba ăia cinci pentru infern, orișicine i se năzărea ăluia care îl ținea de căpăstru ! Sunt tot o emoție, abia îmi stăpânesc tremurul melancolic, păi, cui îi e ușor să se întoarcă în trecutu-i mitologic, cui ? „Să ne cinstim cu o țuică de caisă !” mă trezește din dulcea reverie Gheorghiță și ne toarnă în cincizeci lichidul, să-l bei dintr-o sorbitură ! „Noroc, să trăim în pace și armonie !” ne urăm unii altora, că suntem șapte musafiri, și pălăvrăgim. „Nu se cade să plecați din casă fără să gustați ceva!” îl aud iarăși pe amfitrion. Pe masă se rânduiesc platouri cu brânză de oaie și cu cartofi prăjiți ca odinioară de ma’-marea… De-ar fi numai atât, însă ni se vâră sub nas și farfurii cu saramură de pui, la fel ca altădată, să-ți muști deștele de poftă doar adulmecând-o ! Rupem din cocoacele scoase din cuptor și înfulecăm ca la capul viei de la Nisipuri sau la bâlci, la oraș, cândva… Și golim dintr-o înghițitură vinul gălbior, zău că timpul a încremenit câteva ore acolo, în oborul lu’ Gheorghiță Zărafu și al familiei lui minunate! Niște recuperatori de obiecte și tradiții pierdute, că d-aia li se zice… Zărafu ! Harnici și omenoși, încăpâțânați să păstreze prezent un basm rural în care ne mai sprijinim o mână de nostalgici, oricum pe cale de dispariție… Iar de nu mă credeți, ciocăniți-i în poartă și povestea vă așteaptă de-adevăratelea, nu-i nicio născocire de-a mea !
[1] Șușlete
