În 2014 scriam de zor într-un jurnal, apărut în primăvara anului următor la Editura RAO. Recitindu-l azi, îmi dau seama în ce fundătură ajunsese justiția. Și ceea ce intuiam, s-a întâmplat, nesocotirea ostentativă a procedurilor a dus la colapsul de acum. Era inevitabil…
*
Privirea aceasta metalică, de rinocer… unde am mai văzut-o, oare? Privirea trufaşă, arogantă, dominatoare, fără urmă de omenesc în ea, rece şi agresivă. Rinocerii din politică şi afaceri sunt aidoma. Stăpâni peste coloniile de zdrenţăroşi şi slugi. Şi-au făcut din vorbă bici şi-i plesnesc pe argaţi cum le vine toana. Iar stăpânul al dracu’ învaţă sluga hoaţă… ehe, cât adevăr în expresia asta ! Prima dată am auzit-o în gura lui Florian Florescu, la începutul profesiei, dar atunci n-am înţeles-o până la capăt. Acum însă, în capitalismul desfrânat şi odios, da. Din când în când, un astfel de hoţ se prezintă în faţa procurorului şi îşi denunţă şeful. Delatorii s-au înmulţit ca râia în anii din urmă, chiar, câţi om avea pe cap de locuitor ? Delaţiunea s-a oficializat prin lege, după ce obiceiul pământului o extrăsese din firea noastră vicioasă. Rinocerul şi denunţătorul sunt chipurile abjecte ale omului recent, postcomunist.
*
Nu demult, un client de-al meu, inspector pe undeva, a fost arestat pentru luare de mită. Insul era tânăr, nu împlinise 30 de ani. Soţia născuse chiar în ziua în care procurorul l-a reţinut, aşa că nefericitul nu apucase să-şi vadă pruncul. După o lună, îmi zice că vrea să facă o pâră, că şi colega sa, aflată în detenţie, a dat în primire şi, sigur, o s-o pună în libertate. Şi pe cine vrei să denunţi ? l-am întrebat, curios să-i măsor lipsa de caracter. „Nu ştiu, pe cineva de la serviciu, care mi-o veni în minte, trebuie să ies de aici !” l-am auzit. L-am fixat cu o scârbă greu de reprimat, ticăloşia i se citea pe faţă. „Vreau să vă spun ceva, când m-aţi angajat eraţi doar un şpăgar mărunt, nu un delator nenorocit. Sunteţi liber să procedaţi cum vă dictează conştiinţa, nimeni nu e în stare să vă condamne gestul, în recluziune totul e permis. De un lucru trebuie să fiţi sigur, în clipa în care veţi iscăli denunţul, eu voi rezilia contractul de asistenţă juridică. Gândiţi-vă că într-o zi, mai târziu, va trebui să-i daţi socoteală omului pe care vreţi să-l vârâţi acum în malaxorul judiciar fără să aveţi probe. Doar ca să cumpăraţi bunăvoinţa anchetatorului”, am perorat indignat. Clientul a tăcut ruşinat – sfoiagul penitenciar nu-i stricase încă sufletul – şi, fâstâcit, şi-a scuzat slăbiciunea. Îl biruise pe demonul ce-l iscodea să-şi bage în laţ un semen. Mi-a mulţumit că îl întorsesem din drumul pierderii de sine şi s-a pocăit.
*
„Doamne, mă sperie modul în care funcţionează justiţia”, mi se plânge un politician, răsfăţat al puterii de ieri. Simt cum mi se răscoală bila, amăreala încă îmi inundă gura, mintea. Izbucnesc. „Dar, alaltăieri, când voi o samavolniceaţi, nu v-am auzit să scoateţi o vorbă. Ieşeaţi la televizor şi vă declaraţi satisfăcuţi că lupta anticorupţie este în toi, combăteaţi mai rău ca procurorii stalinişti. Dădeaţi sentinţe şi juisaţi pe micul ecran de bucurie că adversarii politici sunt săltaţi cu duba şi încarceraţi. Iar azi, deodată, trăiţi revelaţia că justiţia este comandată politic şi că vă vânează fără probe, mi-e lehamite. În definitiv, voi, politicienii aţi pervertit-o, aşa că tot voi trebuie s-o igienizaţi şi s-o readuceţi în afara intereselor voastre mizerabile. E momentul să vă aşezaţi la aceeaşi masă – pesedişti, pedelişti, penelişti etc – şi să rescrieţi regulile jocului, să-i stabiliţi alte limite. Până atunci, pregătiţi-vă bocceluţa şi luaţi calea penitenciarului, eu mi-am epuizat stocul de compasiune, culegeţi ce aţi semănat ! Oricum, aţi făcut din avocat un cioclu care să vă însoţească pe ultimul drum al libertăţii…” Îmi termin tirada, sângele îmi pulsează în obraji şi sunt gata să explodez. Clientul s-a micşorat în scaunul electric în care l-am fixat şi dă din cap aprobator, e cu neputinţă să-mi riposteze. Am dreptate, o ştim amândoi.
*
„E îngrozitor ce mi se întâmplă, eu am crezut că ăştia lucrează corect, că doar s-au americanizat ! Să alertăm oficialii din America şi Occident, nu se poate aşa, trebuie să arătăm lumii ce se petrece aici ! Şi presa, presa de ce tace ?” se dă de mama focului un client prins în menghina justiţiei. Omul, cu o avere considerabilă – un stâlp al capitalismului deşănţat de la noi -, se simte abuzat. I s-au dilatat pupilele de furie şi nu înţelege cum de a ajuns să fie umilit astfel. Îl privesc cu oareşce detaşare, mă obligă profesia. E nevoie să iau distanţă de emoţiile produse de caz, altfel îmi pierd luciditatea. Ce-ar însemna ca un chirurg să sufere alături de pacientul său, deschis pentru operaţie ? „Americanii ? răbufnesc iritat. Doar nu sunteţi într-atât de naiv să-i luaţi în serios ? Ăştia au fost în stare să-şi sacrifice propriii cetăţeni, la Pearl Harbour, în 1945, şi la New York, în 2001. Alteori şi-au asasinat preşedinţii, dar mereu au invocat raţiunile superioare de stat. Uitaţi-i ! Justiţia a lucrat la fel şi ieri, şi alaltăieri. Numai că arestaţii erau alţii, nu dumneavoastră. În cazul unora, v-aţi arătat satisfacţia, dacă n-oţi fi pus şi umărul la mazilirea lor. E târziu să schimbaţi ceva şi nici nu cred că o puteţi face. Când eraţi în stare, nu v-a interesat, eraţi prea preocupat să vă înmulţiţi banii din conturi. Toţi sunteţi la fel, vă aduceţi aminte că aveţi calitatea de oameni ai cetăţii abia după ce sistemul pe care l-aţi slujit vă striveşte. Şi nu vă mai plângeţi că sunteţi linşat mediatic. Trustul de presă pe care îl patronaţi cu asta se îndeletniceşte de ani de zile, de fapt şi cu asta. Ceea ce au păţit atâţia alţii, se repetă azi, cu diferenţa că cel terfelit şi încolţit ca un răufăcător sunteţi chiar dumneavoastră. Altminteri, pe ăia din Occident nu-i interesează poveştile noastre, au grijă însă să ne exploateze pe mai departe, cu profit sporit, şi nu le pasă că unul sau altul ia calea puşcăriei”. Sunt calm şi desprins acum, m-am răcorit. Mă tem însă că am devenit cinic. Cineva e obligat să le spună adevărul celor care au distrus România postcomunistă.