În 2014 scriam de zor într-un jurnal, apărut în primăvara  anului  următor la Editura  RAO. Recitindu-l azi, îmi dau seama  în ce fundătură  ajunsese justiția. Și ceea ce intuiam, s-a întâmplat, nesocotirea ostentativă  a   procedurilor a dus la colapsul de acum. Era inevitabil…

*

Privirea aceasta metalică, de rinocer… unde am mai văzut-o, oare? Privirea  trufaşă,  arogantă, dominatoare, fără urmă de omenesc în ea, rece şi agresivă. Rinocerii din politică şi afaceri sunt aidoma. Stăpâni peste coloniile  de zdrenţăroşi  şi slugi. Şi-au făcut din vorbă  bici şi-i plesnesc pe argaţi cum le vine toana. Iar stăpânul al dracu’ învaţă  sluga hoaţă…  ehe, cât adevăr în expresia asta ! Prima dată am auzit-o în gura lui Florian Florescu, la începutul profesiei, dar atunci n-am înţeles-o până la capăt. Acum însă,  în  capitalismul desfrânat şi odios, da. Din când în când, un astfel de hoţ se prezintă în faţa procurorului şi îşi denunţă şeful. Delatorii s-au înmulţit   ca râia în   anii din urmă, chiar,  câţi  om avea pe cap de locuitor ? Delaţiunea  s-a oficializat prin lege, după ce obiceiul pământului  o extrăsese din  firea noastră vicioasă. Rinocerul şi denunţătorul sunt chipurile abjecte ale omului recent, postcomunist.

                                                  *

 Nu demult, un client de-al meu, inspector pe undeva, a fost arestat pentru luare de mită. Insul  era tânăr, nu împlinise  30 de ani. Soţia  născuse  chiar în  ziua în care procurorul l-a reţinut, aşa că nefericitul nu apucase să-şi vadă pruncul. După o lună, îmi zice  că vrea să  facă o pâră,  că şi colega sa, aflată în  detenţie, a dat în primire şi, sigur, o s-o  pună în libertate. Şi pe cine vrei să denunţi ? l-am întrebat, curios să-i măsor lipsa de caracter. „Nu ştiu, pe cineva de la serviciu, care mi-o veni în minte, trebuie să ies de aici !” l-am auzit. L-am fixat cu o scârbă greu de reprimat, ticăloşia  i se citea pe faţă. „Vreau să  vă spun ceva, când m-aţi angajat eraţi doar un şpăgar mărunt, nu un delator nenorocit. Sunteţi liber să procedaţi  cum vă dictează conştiinţa, nimeni  nu e în stare să vă condamne gestul, în  recluziune totul e permis. De un lucru trebuie   să fiţi sigur, în clipa în care veţi  iscăli denunţul,  eu voi rezilia contractul de asistenţă juridică. Gândiţi-vă că într-o zi, mai târziu, va trebui să-i  daţi socoteală  omului pe care vreţi să-l vârâţi acum în malaxorul judiciar fără să aveţi probe. Doar ca să cumpăraţi bunăvoinţa  anchetatorului”, am perorat indignat. Clientul a tăcut  ruşinat – sfoiagul penitenciar nu-i stricase încă  sufletul – şi, fâstâcit,  şi-a scuzat slăbiciunea. Îl biruise pe demonul ce-l iscodea să-şi bage în laţ un semen. Mi-a mulţumit că îl  întorsesem din drumul pierderii de sine şi s-a pocăit.

                                                  *

„Doamne, mă sperie modul în care funcţionează justiţia”, mi se plânge un politician, răsfăţat al puterii de ieri. Simt cum mi se răscoală bila, amăreala încă îmi inundă gura, mintea. Izbucnesc. „Dar, alaltăieri, când voi o samavolniceaţi, nu v-am auzit să scoateţi o vorbă. Ieşeaţi la televizor  şi vă declaraţi  satisfăcuţi că lupta anticorupţie  este în toi, combăteaţi mai rău ca procurorii  stalinişti. Dădeaţi sentinţe şi juisaţi pe micul ecran de bucurie că adversarii politici  sunt săltaţi cu duba şi încarceraţi. Iar azi, deodată, trăiţi revelaţia că justiţia este comandată politic şi că vă  vânează fără probe, mi-e lehamite. În definitiv, voi, politicienii aţi pervertit-o, aşa că tot voi trebuie s-o igienizaţi şi s-o readuceţi în  afara intereselor  voastre mizerabile. E momentul să vă  aşezaţi la aceeaşi masă – pesedişti, pedelişti,  penelişti etc – şi să rescrieţi  regulile jocului, să-i stabiliţi alte limite. Până atunci, pregătiţi-vă bocceluţa şi luaţi calea penitenciarului, eu mi-am epuizat stocul de compasiune, culegeţi  ce aţi semănat ! Oricum, aţi făcut din  avocat un cioclu care să vă însoţească  pe ultimul drum al libertăţii…”  Îmi termin tirada, sângele îmi  pulsează în obraji şi sunt gata să explodez. Clientul s-a micşorat în  scaunul electric în care l-am fixat şi dă din cap aprobator, e cu neputinţă să-mi riposteze. Am  dreptate, o ştim amândoi.

                                                           *

„E îngrozitor  ce mi se întâmplă, eu am crezut că ăştia lucrează corect, că doar s-au americanizat ! Să alertăm oficialii  din America şi Occident, nu se poate aşa, trebuie să arătăm lumii ce se petrece aici ! Şi presa, presa de ce tace ?”  se dă de mama focului un  client prins în menghina justiţiei. Omul, cu o avere considerabilă – un stâlp al capitalismului deşănţat de la noi -, se simte abuzat. I s-au dilatat  pupilele de furie  şi nu înţelege  cum de a  ajuns să fie umilit astfel. Îl privesc cu oareşce detaşare, mă  obligă profesia. E nevoie să iau distanţă de emoţiile produse de caz, altfel îmi pierd luciditatea. Ce-ar însemna ca un chirurg  să sufere alături de pacientul său, deschis pentru operaţie ? „Americanii ? răbufnesc iritat. Doar nu sunteţi într-atât de naiv să-i luaţi în serios ? Ăştia  au fost în stare să-şi sacrifice propriii cetăţeni, la Pearl Harbour, în 1945, şi la New York, în 2001. Alteori şi-au asasinat preşedinţii, dar mereu au invocat  raţiunile superioare de stat. Uitaţi-i ! Justiţia  a lucrat la fel şi ieri, şi alaltăieri. Numai că arestaţii erau alţii, nu dumneavoastră. În cazul unora, v-aţi  arătat satisfacţia, dacă  n-oţi fi pus şi umărul la mazilirea lor. E târziu să schimbaţi ceva şi nici nu cred că o puteţi face. Când eraţi în stare, nu v-a interesat, eraţi prea preocupat să  vă înmulţiţi  banii din conturi. Toţi sunteţi la fel, vă aduceţi aminte că aveţi calitatea de oameni  ai cetăţii abia după ce sistemul pe care l-aţi slujit vă striveşte. Şi nu vă mai plângeţi că   sunteţi linşat mediatic. Trustul de presă pe care îl patronaţi cu asta se îndeletniceşte  de ani de zile, de fapt şi cu asta. Ceea ce au păţit atâţia alţii, se repetă azi, cu diferenţa că cel terfelit şi încolţit  ca un răufăcător sunteţi chiar dumneavoastră. Altminteri, pe ăia din Occident nu-i interesează poveştile noastre, au grijă însă să ne exploateze pe mai departe, cu profit sporit, şi nu le pasă că unul sau altul ia calea puşcăriei”. Sunt calm şi desprins acum, m-am răcorit. Mă tem însă că am devenit  cinic. Cineva e obligat să  le spună adevărul  celor care au distrus România postcomunistă.