În ultimul an, lectura blogului lui Marian Nazat (http://mariannazat.ro) a devenit pentru mine o obișnuință. Nu sunt un observator prea atent al vieții politice de la noi, datorită unei anume saturații la care am ajuns din cauza diverselor derapaje de o culoare sau alta. Și am descoperit, cu bucurie, în Marian Nazat un martor necruțător care îmi lămurește, pe înțelesul meu, ceea ce se întâmplă în preajma pe care mă obișnuisem să o ignor. Așa am ajuns să-i caut cărțile, pe care i le-am citit, majoritatea, celelalte fiind „în așteptare”. De la lumea politică la cea juridică, de la cărțile citite sau călătorii la amintirile despre copilăria sa din Islazul mitic, Marian Nazat își poartă cititorul dintr-o uimire într-alta: uimirea în fața unei inteligențe atât de pătrunzătoare, căreia nu-i scapă nimic; uimirea în fața consecvenței cu care își apără opiniile, în fiecare carte; nu în ultimul rând, uimirea în fața harului său literar indiscutabil. M-am întrebat, citindu-i textele, care sunt „resorturile” care îl animă în demersul său publicistic. Incontestabil, pasiunea pentru adevăr („deformație” profesională?) și o infinită iubire pentru țara aceasta, care se manifestă, paradoxal, prin denunțarea fără menajamente a neajunsurilor ei și a incompetenței celor care ar trebui să o pună pe calea cea bună, dublate, poate, de credința că nu e totul pierdut (căci dacă n-ar fi așa, întreprinderea publicistului ar fi zadarnică). În plus, întoarcerile spre sine, spre un trecut care, deși e uneori îndepărtat, e mereu aproape, în încercarea de a-i conferi noi semnificații, sunt dovada unui spirit reflexiv mereu în alertă.
Dintre cărțile lui Marian Nazat pe care le-am citit până acum, cea care și-a lăsat amprenta indelebilă asupra mea este Jurnalul banalității (RAO, 2015), pe care, din păcate, am descoperit-o abia la sfârșitul anului trecut. Pornind de la citatele calendarului lui Helen Exley (Înțelepciune chineză 365 – Un citat semnificativ pentru fiecare zi – de la cei mai mari înțelepți), autorul se cercetează pe sine în fiecare zi a anului 2014, cu intenția, mărturisită, ca spovedania sa să fie una pavesiană: „Mă prezint în fața ochilor voștri reci cu toate durerile, speranțele și slăbiciunile mele. Nu cer milă, nici îngăduință, nici laude, ci numai trei sau patru ore din viața voastră” (Cesare Pavese). Primul gând care mi-a venit în minte observând acest fel de a se constitui al notațiilor zilnice, pornind de la un citat, a fost că, iată, avem și noi un scriitor oulipian. Reamintesc, OuLiPo (Ouvroir de Littérature Potentielle) este un grup de scriitori constituiți în anii ’60 în jurul lui Raymond Queneau care își propuneau să scrie o literatură „sub constrângere”. Aceasta, departe de a fi restrictivă, cum ar putea părea la prima vedere, îi oferă scriitorului posibilități nebănuite. Constrângerea, în cazul nostru, ar fi prezența citatului din înțelepciunea chineză la începutul fiecărei notații cotidiene. Însă aceste citate, uneori contestate de Marian Nazat, nu îi servesc scriitorului decât ca punct de pornire pentru o investigație lucidă asupra sinelui și a lumii din jur, din care nu lipsește mirarea copilului: „Cu toate acestea sufletul meu de copil matur nu și-a mototolit nicio cută. Mă mir continuu și trăiesc în uimire fiecare întâmplare” (p.13), și asta pentru că „numai în uimire, în mirare
pătrunzi lumea și îi atingi tainele” (p. 29). Iar titlul cărții nu trebuie să ne ducă cu gândul la faptul că avem în față o consemnare seacă a unor evenimente care constituie banalitatea pentru fiecare dintre noi, pentru că scriitorul forează în profunzime și trece de acest nivel prin puterea pe care o are de a fi sincer până la rană.
Să vedem care sunt „întâmplările” lui Marian Nazat din acest jurnal. În primul rând cele ale memoriei, ale copilăriei din Islaz, paradis a cărui pierdere îl aruncă pe scriitor într-un exil spațial și temporal. Prin raportare la acesta, prezentul este unul „de asfalt”: „Sufletul de asfalt al bucureștenilor… ca și emoțiile, ca și întreaga lor alcătuire. De aceea i-am detestat de când mă știu” (p. 19). Scrisul în jurnal este însă recuperatoriu și îl apropie pe Marian Nazat de copilăria idolatrizată: „Ninge întruna, calm și sârguincios. Mi-e dor de copilărie, de valea întinsă între Olt și Dunăre. Aș lua-o la goană prin omătul încă necălcat și m-aș risipi în zarea nedefinită. Scriu în jurnal și mă visez iarăși prichindelul de zăpadă de odinioară. Visul se va topi curând, ca neaua îngrămădită diafan sub geam” (p.50).
Din notațiile scriitorului nu lipsesc trimiterile amare la realitatea politică a momentului, care, în totalitate, pare să stea sub semnul următoarei constatări: „Aici, în România acestor ani, rațiunea oamenilor politici este ultimul lucru care contează. A pierit până și spiritul ridicolului. Nu mai există milă și compasiune, doar ură și răzbunare” (p. 52). În ce privește starea României, Marian Nazat vădește foarte des un pesimism justificat: „În deceniile din urmă, nimeni nu s-a îngrijit de bunăstarea valahilor și așa au ajuns veneticii să ne cumpere țara, hectar cu hectar, suflet cu suflet. Vom sfârși trăitori doar prin servituți de trecere pe un pământ ce nu ne mai aparține. Și vom plăti înzecit chiria, fiindcă străinii știu să- și negocieze propriul interes, nu vor lăsa neam din preț” (p. 87).
Alte „întâmplări” din jurnalul scriitorului sunt cele prilejuite de meseria de avocat, din cenușiul căreia reușește să extragă miezul întreg: „E trecut de nouă seara. Sala de judecată s-a golit. Teancuri de dosare sunt împrăștiate pe dușumea. Atmosferă de șantier, la sfârșit de zi. Stăm încă de la prânz să ne vină rândul. Iar așteptarea asta roade, sapă înlăuntrul nostru, ne sleiește de energie. Parcă pedalăm o bicicletă cu lanțul căzut. Dăm în gol ore în șir. Cum să mai fii coerent și inteligent după o astfel de canoneală? Magistrații s-au așezat pe scaun la nouă dimineața și ascultă verzi și uscate. Am senzația că cineva ne pune la încercare răbdarea, că ne folosește într-un experiment dezumanizant. Grefierul îmi strigă dosarul, penultimul din ședință. Audiem un martor și propunem probe. Vorbesc mecanic, sforțându-mă să fiu cât mai concis. Nu-mi este deloc ușor, sunt vlăguit și iritat. Totul durează vreo patruzeci de minute, atât! Restul pledoariei a fost zădărnicie. Mă deprimă sentimentul irosirii, risipa de viață la care mă obligă avocatura. […] La sfârșitul zilei ești un cobai copleșit de amintirea cuștii pe care, de fapt, nu ai părăsit-o niciun moment” (pp. 89-90). Această stare de fapt, la care se adaugă numeroasele ingerințe ale politicului în juridic, pe care Marian Nazat le denunță în cărțile sale, îl îndeamnă să contemple o perspectivă salvatoare: „Îmi anunț alter-ego-ul că vreau să mă retrag, ușor-ușor, din avocatură, pentru a scrie. «[…]Fii fericit că părăsești subteranul sordid al Justiției, urmează-ți destinul, nu mai prelungi această paranteză din viața ta! Fiindcă paranteză au fost meseriile de procuror și avocat, ele nu te-au definit niciodată», mă încurajează celălalt” (pp.92-93). Însă și această ipostază îi apare autorului drept utopică: „Viața avocatului este dură și tenebroasă. Adesea am senzația că trăiesc într-o temniță în care lumina pătrunde arar. În care este umezeală, frig și suferință. Aș evada pe dată, dar n-aș face decât să schimb temnița… Întemnițat în profesie, ăsta e adevărul. Și nimeni nu scapă de gratii, nimeni!” (p. 24).
Găsim în paginile acestei cărți și motivația care animă demersul publicistic al scriitorului: „Aflu că sunt destui judecători care mă urăsc pentru articolele publicate în cotidianul Jurnalul Național. Mai precis, pentru simpatiile politice exprimate acolo săptămână de săptămână. Zâmbesc amar și cu o oarecare detașare, fiindcă nu am decât antipatii politice. De când mă știu, îmi este antipatică puterea, nicidecum opoziția. Dintotdeauna, puterea este abuzivă și discreționară, dispusă la excese fel de fel. Rolul publicistului, al cetățeanului este acela de a sta cu sula în coasta puterii, de a o aduce mereu cu picioarele pe pământ” (p.141). Dacă acest crez ar fi predat în școlile de jurnalistică, împreună cu curajul de a spune lucrurilor pe nume pe care îl are Marian Nazat și, bineînțeles, cu harul său literar, de la alegorie la șarjă, cu ironie și chiar cu sarcasm, poate că am avea o presă mai puțin obedientă, mai puțin imundă. Există, de asemenea, în această carte numeroase amintiri despre cazuri celebre în care a fost implicat Marian Nazat, în calitate de procuror sau avocat, care ne pot desluși, după ani, cum funcționează deciziile „zeiței legate la ochi”.
Anul 2014 este pentru scriitor unul de cumpănă, fiind cel în care mama sa este diagnosticată cu o boală gravă. Paginile dedicate mamei sunt de o frumusețe tulburătoare și nu m-am putut împiedica să mă gândesc, cu lacrimi în ochi, la propria mea mamă. Iată, de exemplu, una din primele vizite la doctor: „Mă uit la ea cu îngrijorare, îi urmăresc fiecare gest. S-a albit la față și tremură incontrolabil. Stă cuminte, ca un copil adus prima oară la școală. Amestecul acela de stinghereală și de spaimă. Oftează și vorbește doar când doctorul o întreabă ceva. […] Încerc s-o încurajez, însă nu reușesc. Ochii spun totul despre derută și deznădejde, despre disperarea din sufletul omului. Și toate acestea le-am citit în privirea femeii care mi-a dat viață” (p. 172). Este unul din acele momente, pe care cei trecuți de o anume vârstă le cunosc, când părinții noștri, bătrâni și slăbiți, ne devin într-un anume fel copii și simțim nevoia de a-i ocroti încă o vreme…
Nu puține sunt reflecțiile asupra scrisului, asupra scriiturii acestui Jurnal al banalității, cu dificultățile și îndoielile implicite: „Oare întâmplător am simțit nevoia să scriu Jurnalul acesta într-un an în care mama se luptă să trăiască, iar Bogdan așteaptă primul lui copil? Ca unul să crească, trebuie ca altul să descrească, nu? Câtă implacabilitate în legile sortite să ne guverneze viața… Dar cu cât sporește cartea zi de zi, cu atât eu mă împuținez în săptămâni și luni. Orice pagină a ei înseamnă, de fapt, un pas înainte pe care îl fac spre moarte. Cărările noastre sunt divergente, merg în direcții diferite și totuși ne hrănim reciproc, fiecare din celălalt. Uneori, aș da foc la toate literele mâzgălite aici, să mă eliberez pe loc de obsesia Jurnalului. Deja mă locuiește și îmi dictează ritmul, cadența, se joacă abil cu mine după cum poftește. Mă persiflează, mă bruschează, mă terorizează, mă hăituiește… Ajută-mă, Doamne, să-l termin și să rămân întreg!”(p.180). Înțeleg perfect această impresie a scriitorului de a fi hăituit de propriul text, de altfel eu însămi îmi încheiam cu mulți ani în urmă un poem cu versurile: „textul acesta e un nesătul boa constrictor/ mă sugrumă mă înghite mă digeră/ extrem de lent”. În alt loc, munca scriitorului este inspirat comparată cu cea a grădinarului: „Jurnalul acesta, în care scriu zilnic, e aidoma unei grădini. Pui răsaduri, le uzi, le copilești, treci și le priveghezi creșterea, îndepărtezi veștejeala… Sau arunci semințe în brazda afânată și aștepți să răsară ceva. Primenești răzorul, îl ari, îl plivești, devii captivul bucății de pământ, ce mai tura-vura. Așa și cu o carte pe care te căznești s-o scrii, mai tai o literă, un cuvânt, te întorci la un paragraf care nu sună armonios și-l scoți din rădăcina de tuș… Mereu și mereu o iei de la capăt, înfrigurat că o buruiană a crescut printre fraze și le usucă… Scriitorul, asemeni grădinarului, nu are clipe de răgaz, sapă și sădește, pigulește în înflorire și se roagă să-l plouă cerul mănos, să fie spornic în recoltă” (p.85). În paginile de început ale Jurnalului, Marian Nazat își exprimă o profesiune de credință care descinde din Scrisorile către un tânăr poet ale lui Rilke: „Exercițiul ăsta înseamnă, de fapt, o regăsire a sinelui meu, risipit în preazilnicele afaceri judiciare. O eliberare de duhurile rele care bântuie sălile de judecată, purgatoriul necesar într-un destin încâlcit și imprevizibil. Uneori, îmi vine să dezertez, s-o iau la fugă prin pădurile abia împrimăvărate și să-mi proclam libertatea sub un pom înflorit. Alteori, adulmec de la distanță valul sărat al mării și iarăși aș goni-o într-acolo. Dar nu o fac, îmi rabd silnicia și umplu paginile virgine cu orgasmul cernelii scurse din minte și inimă. Scriu ca să mă purific și să nu mă uit pe mine însumi, scriu ca să aduc de veste că exist și că îmi pasă de ceilalți. Scriu pentru că nu pot spune altfel ce mă frământă și ceea ce cred eu că-i frământă pe alții, scriu pentru că nu pot exista altcumva” (pp.28-29). Demersul diaristului nu este însă scutit de îndoieli, proprii oricărui scriitor autentic: „Chiar oi avea vâna aia miraculoasă? […] Dacă eram genial, nu scriam rechizitorii, motive de recurs și concluzii… maculatură și pleavă, adică” (p. 21). Se pare însă că Marian Nazat chiar nu poate exista într-un alt mod, după cum mărturisește fără echivoc: „Când ești foarte singur, urli de durere, părăsit și abandonat între niște pereți fără viață. Sau scrii, altfel cum ar mai răzbate glasul tău dincolo de ușa zăvorâtă de tine și de alții?” (p. 52).
Apropiindu-mă de finalul acestor note, nu pot să nu remarc extraordinara limbă română din paginile lui Marian Nazat, cu preferințe spre cuvintele cu o încărcătură semantică marcată. De altfel, scriitorul ne spune: „Cât despre limba română, o iubesc cu desfrânare!” (p.117). Pentru această iubire fără rest, limba română îl răsplătește, punându-i adesea sub condei fraze de o frumusețe și de o sensibilitate pentru care mulți scriitori „cu patalama” pot să îl invidieze. În plus, la tot pasul, întâlnim formulări gnomice, esențializate, care se rețin, ca acest ecou care pare să vină din moraliștii francezi: „Adesea, mânia te ajută să supraviețuiești sau să mergi înainte, să treci peste o nedreptate. Altceva nu-ți mai rămâne la îndemână și te slujești de furie, îți tragi seva din ea. Cât despre iertare, nu cei din jur trebuie să grațieze greșeala aproapelui, ci Dumnezeu. În armonie cu El, ai toate șansele să fii bun, inclusiv cu tine însuți. Între mânie și iertare, curgi spre infinit. Învolburat sau lin” (p.154).
Nu în ultimul rând, îndrăznesc să spun că Marian Nazat este un poet care se ignoră. Stau mărturie paginile dedicate Muzei, unele dintre cele mai frumoase și sensibile din câte i-au fost închinate capricioasei ființe. La debutul său publicistic în volum (Starea de anormalitate, Editura Evenimentul Românesc, 2000), Ion Cristoiu îl numea pe Marian Nazat, „Un Procuror, dar și un avocat al neamului românesc”, remarcând că „România de azi e tratată în scris cu o severitate de Procuror”. Câțiva ani mai târziu, același Ion Cristoiu remarca, pe coperta a IV-a a volumului România târâș. Țara deznădejdilor amorțite (RAO, 2009): „Declar, cu mâna pe inimă, că Marian Nazat nu e numai un excelent profesionist, în domeniul său, dar și un publicist de marcă al României de azi. Ca jurnalist și scriitor, mă încearcă o invidie ascunsă față de talentul său”. Aceeași carte este „girată” și de Octavian Paler: „Marian Nazat e un martor care nu se plictisește. Nu e de mirare că nici cartea sa nu plictisește. Dimpotrivă, ne invită, cu casantă luciditate, să privim «anormalitățile» (și câte sunt!) cu o normală îngrijorare”. În prefața aceleiași cărți, Augustin Buzura formulează un adevărat verdict: „Dincolo de subiectele aparent trecătoare, autorul ne obligă și pe noi, cititorii, să medităm cu gravitate asupra lumii în care trăim. Și de al cărei destin suntem cu toții răspunzători”.
Am remarcat, la lectura acestui Jurnal, că Marian Nazat își aplică și sieși aceeași severitate de procuror, fără niciun menajament. În plus, cititorul are impresia că scriitorul nu îi ascunde nimic, luminile și umbrele alternează cu o regularitate care este aceea a vieții în curgerea ei. Nu o să mă feresc, așadar, să afirm, venind în întâmpinarea unui eventual cititor care se așteaptă să afle din niște note asemănătoare celor de mai sus dacă volumul în cauză merită să fie citit: DA, Jurnalul banalității merită cu prisosință nu numai „trei sau patru ore din viața voastră”, el nu cere „nici îngăduință, nici laude”, dar din lectura lui cititorul lui va ieși schimbat și, poate, va dobândi curajul să-și „dezgolească inima”, cum spunea Baudelaire.