Marian Nazat a publicat, cu puţin timp în urmă, „Jurnalul banalităţii”, care este, nicio surpriză, chiar ce spune că este, un jurnal. Anul 2014, de la început şi până spre sfârşit, în aparenţă. Sau viaţa lui, sau viaţa mea, sau vieţile noastre, de la început şi până spre sfârşit, pentru că, odată începute, vieţile noastre trebuie să fie pregătite pentru a se termina, pare a spune avocatul. Marian Nazat e avocat şi a fost, multă vreme, procuror. Cartea, excepţional scrisă, nu e însă niciun rechizitoriu şi nici nu apără felul în care se desfăşoară aceste vieţi.
„Jurnalul banalităţii”, dincolo de ironia titlului, nu acuză ce trăim, nu iartă varianta în care am ales să ne irosim viaţa, nici nu explică în ce fel ne-am putea salva. Jurnalul lui e doar un strigăt, pentru că fiecare pagină doare. României nu-i e bine şi Marian Nazat nu-şi poate pune viaţa mai presus decât a celorlalţi. Viaţa lui nu e nici ca o pradă a morţii, ca la Preda, nici ca o coridă, ca la Paler. Viaţa lui e dată demult acestei ţări, a lui şi a noastră, şi jurnalul le spune pe toate din această perspectivă. Lucrurile trec greu pe lângă el, toate par să i se agaţe de suflet şi să nu mai iasă de acolo.
Unele nu se desprind niciodată. Agonia mamei, spitalul, camera în care se stinge, copilul care a rămas în el să trăiască zilele şi apoi clipele, din ce în ce mai puţine, ale acestei despărţiri pentru totdeauna, toate acestea rămân. Rămân în carte, rămân în sufletul neliniştit al autorului, dar rămân şi-n noi. După ce cartea se termină, lungul şir al acestor suferinţe ne obligă să ne întoarcem înapoi la poveste.
Marian Nazat îşi refuză până şi calitatea de martor. Nimic nu trece pe lângă el, toate trec prin, sfâşietor, implacabil şi consecinţele se intuiesc uşor. În ciuda atâtor „banalităţi”, Marian Nazat trăieşte o viaţă de excepţii, nu de excepţie. Doar pentru el România încearcă să supravieţuiască şi el ar vrea s-o ajute, dar, banal, nu-i aşa, acum e un timp al descompunerii, al despărţirii de tot şi de toate, iar întoarcerea e imposibilă, nimic nu mai e cum a fost.
Zilele trec, iar Marian Nazat consemnează istoria acestor prăbuşiri. Nu face clarificări, nu ştim niciodată dacă suntem în februarie, în aprilie sau în mai. Reperele sunt rare şi greu de descifrat. Toate zilele par a fi identice, deşi întâmplările vieţii sunt, evident, atât de diferite. Asta pentru că durerea e unitară şi incandescentă. Chiar şi atunci când îi e bine, în tribunele unui meci de fotbal la Lisabona, sau pe malul mării, Marian Nazat e cu gândul la nefericiţii de acasă, de la Islaz, de la Bucureşti, de oriunde. Timpul pe care îl are nu se mai trăieşte, doar se mărturiseşte, cu o sinceritate şi un curaj înspăimântătoare. Tocmai pentru că zilele ne sunt aşa cum sunt.
Îl cunosc pe Marian Nazat şi câteodată am şi eu curaj să-i spun „frate de basm”, cum mai scrie el pe câte-un sms. Ce faci, frate de basm? Nu te gândeşti că mâine e o zi care merită trăită? Cronicarul bun, deseori fulminant al acestor vremuri rele, zice că da. Dar nu în orice condiţii. Nu în genunchi. Nu fără amintiri. Nu fără mamă. Nu fără ţară.
Altfel, îi place fotbalul şi se pricepe bine la asta. Uneori, fără să îşi dea seama, râde de mine, că ţin cu plăpumarii din Madrid. Tocmai el, care ţine cu plăpumarii din toată această lume. (Revista Cultura nr.535 din 8 octombrie 2015)