Sunt fericit ca un copil, am regăsit Memoria focului !
În 1988, apărea la Editura Politică cartea lui Eduardo Galeano, Memoria focului, însă „nu știu cărui gen literar îi aparţine această voce născută din alte voci. Memoria focului nu este, bineînţeles, o antologie; nu știu însă dacă este roman, eseu, poem epic, mărturie sau… Și nici nu vreau să ştiu. Nu cred în limitele trasate între genuri de grănicerii literari.
Nu am dorit să scriu o operă obiectivă. Nici n-am vrut, nici n-aş fi putut. Așadar, nimic nu este mai străin de această prezentare a istoriei decât perspectiva neutră. Incapabil să mă distanțez, devin părtinitor: recunosc și mă căiesc. Şi totuși, fiecare fragment al acestui vast mozaic se sprijină pe o solidă bază documentară. Tot ce povestesc aici s-a întâmplat, chiar dacă este povestit într-o manieră personală”. Așa își prezenta splendida creație uruguayanul autoexilat ba în Argentina, ba în Spania, pentru ca la sfârșitul vieții să se întoarcă în patria natală. Eram la Turnu Măgurele când am cumpărat – pe sub mână, mă autodenunț !- această capodoperă și am citit-o pe nerăsuflate. Din păcate, la o renovare a apartamentului din București, trilogia scriitorului sud-american s-a rătăcit pe undeva și de atunci m-am simțit aidoma unui infirm. Îmi lipsea o părticică din mine și nimic nu o putea înlocui, niciun transplant de țesut literar ori vreo proteză de celuloză tipărită! Nimic!
Recent, într-o clipă de străluminare divină, aflat în anticariatul de lângă Cișmigiu, m-am pomenit întrebând de …. Memoria focului. Și ca minunea să fie întreagă, mi s-a răspuns afirmativ ! Doamne, de atunci sunt în pragul fericirii, de parcă mi s-a întors acasă unul dintre copiii dispăruți fără urmă cândva! Desigur că am deschis-o pe loc, mă frigeau degetele, nerăbdarea îmi ardea inima, trebuia să mă asigur că totul e adevărat, că nu visez!
Am căutat Primele glasuri, căci ele îmi răsunau în minte, memoria afectivă le păstrase sacerdotal timp de trei decenii și le voia reînviate. Ce desfătare să recitesc după atâta amar de vreme actul creației omului în mitologia makiritare, o nestemată de inspirație și candoare !
„Femeia și bărbatul visau că Zeul îi visa.
Zeul îi visa în timp ce cânta şi își agita maracas-urile, învăluit în fum de tutun, și se simţea fericit, dar şi înfiorat de îndoială şi de mister.
Indienii makiriate ştiu că dacă Zeul visează mâncare, rodește și dă de mâncare. Dacă Zeul visează viață, se naște şi dă naștere.
Femeia şi bărbatul visau că în visul Zeului apărea un mare ou strălucitor. Înăuntrul oului, ei cântau și dansau şi făceau zarvă mare, pentru că erau nebuni de dorinţa de a se naște. Visau că în visul Zeului bucuria era mai puternică decât îndoiala și decât misterul; iar Zeul, visând, îi crea și cântând, spunea:
– Sparg oul acesta şi se naște femeia şi se naşte bărbatul. Și împreună vor trăi şi vor muri. Dar se vor naște din nou. Se vor naște şi vor muri din nou şi încă o dată se vor naște. Şi nu vor înceta niciodată să se nască, pentru că moartea e minciună.”[1]
A, și timpul, în versiunea maya, altă bijuterie de creație populară !
„Timpul maya s-a născut şi a căpătat nume pe când cerul încă nu exista, iar pământul nu se deșteptase.
Zilele au pornit la drum dinspre Răsărit.
Prima zi a scos din măruntaiele ei cerul și pământul.
Ziua a doua a făcut scara pe care coboară ploaia.
Opera celei de a treia au fost ciclurile mării şi ale pământului și mulțimea lucrurilor.
Din voinţa celei de a patra zile, cerul şi pământul s-au aplecat şi s-au putut întâlni.
A cincea zi a hotărât ca toată lumea să muncească.
Din a șasea zi a ieşit prima lumină.
În locurile unde nu era nimic, ziua a şaptea a pus pământ. Ziua a opta şi-a înfipt în pământ mâinile şi picioarele.
Ziua a noua a creat lumile de jos. Ziua a zecea a hotărât ca lumile de jos să fie ale celor cu suflet otrăvit.
În soare, ziua a unsprezecea a modelat piatra şi copacul.
Cea care a făcut vântul a fost ziua a douăsprezecea. A suflat vânt și l-a numit spirit, pentru că în el nu era moarte.
Ziua a treisprezecea a udat pământul şi din lut a plămădit un trup ca al nostru.
Așa se spune în Yucatán.”[2]
Cât despre geneza Soarelui și a Lunii, e cu neputință să uiți povestea mexicanilor!
„Primul soare, soarele de apă, a fost luat de viitură. Toţi câţi sălășluiau în lume s-au prefăcut în pești.
Al doilea soare a fost devorat de tigri.
Al treilea a fost mistuit de o ploaie de foc, care a ars oamenii.
Cel de-al patrulea soare, soarele de vânt, a fost şters de furtună.
Oamenii au devenit maimuțe și s-au împrăștiat în munţi.
Gânditori, zeii s-au adunat în Teotihuacán.
– Cine să aducă zorii ?
Domnul Melcilor, renumit pentru forţa și frumusețea lui, a făcut un pas înainte :
– Eu am să fiu soarele – a spus el.
– Și mai cine ?
Tăcere.
Toţi au privit către Micuţul Zeu Sifilitic, cel mai urât și cel mai prăpădit dintre zei, şi au hotărât:
– Tu.
Domnul Melcilor şi Micuţul Zeu Sifilitic s-au retras pe înălțimile care acum sunt piramidele soarelui și a lunii. Acolo, postind, au meditat.
Apoi, zeii au adunat lemne, au făcut un rug imens și i-au chemat.
Micuţul Zeu Sifilitic şi-a luat avânt și s-a aruncat în flăcări. Imediat, a apărut pe cer, incandescent.
Domnul Melcilor a privit încruntat vâlvătaia. A înaintat, a dat înapoi, s-a oprit. A mai încercat de câteva ori. Pentru că se codea, au trebuit să-i facă vânt. Greu de tot s-a urcat pe cer. Zeii, furioși, l-au lovit. L-au lovit peste faţă cu un iepure, o dată și încă o dată, până i-au luat strălucirea. Astfel, arogantul Domn al Melcilor a devenit luna. Petele pe lună sunt semnele acelei pedepse.
Dar soarele strălucitor stătea neclintit. Uliul de obsidian a zburat până la Micuţul Zeu Sifilitic :
– De ce nu pornești din loc ?
Și i-a răspuns dispreţuitul, purulentul, cocoșatul, şchiopul:
– Pentru că vreau sângele și regatul.
Acest al cincilea soare, soarele mișcării, i-a luminat pe tolteci şi îi luminează pe azteci. Are gheare şi se hrănește cu inimi omenești.”[3]
De aici încolo mă apuc acum să devorez voluptuos paginile încărcate de sevă miraculoasă, conștient pe veci că „de la iarba uscată va lua foc și iarba verde!”[4].
[1] Marc de Civrieux, Watunna. Mitologia makiritare, în Memoria focului
[2] Demetrio Sodi, La literatura de los mayas, în Memoria focului
[3] Los antiguos mexicanos, în Memoria focului
[4] Proverb african ajuns în America odată cu sclavii (motto-ul cărții)