Demult, la 30 martie 1998, publicam în cotidianul Național textul Nevoia de oameni providențiali. Azi, după atâta amar de vreme, îmi dau seama că nu s-a modificat nimic în România… Oamenii aceia providențiali, așteptați cu atâta speranță, nu au apărut. În schimb, s-au înmulțit endemic impostorii și lichelele, iar noi, „șaizeciștii”, am devenit, la rândul nostru… nostalgici.
În Marele singuratic, Marin Preda are un pasaj pe care l-am înţeles abia după 1990, pentru că, până atunci, în pseudo-campaniile electorale aleşii erau cunoscuţi înaintea numărării voturilor: „În politică, în afara oamenilor providenţiali, care vin rar, ai de ales întotdeauna între doi inşi, unul ceva mai puţin rău decât celălalt, în timp ce al treilea, care ţi-ar trebui, lipseşte, nu există, nu se naşte”.
În peisajul politic românesc postdecembrist, oamenii providenţiali nu au apărut, în ciuda amăgirii unora dintre noi, aşa încât am avut o singură grijă: să nu-l votăm pe cel mai rău, cu consecinţele de rigoare – lipsa entuziasmului. Deoarece mesajul venea de la o persoană în care nu credeam, dar şi pentru că discursul era găunos, artificial şi incoerent. Ideile mari, creatoare de unitate şi dăruire, au lipsit cu desăvârşire, locul lor fiind luat de cele demolatoare, învrăjbitoare. Au înflorit însă politicianismul şi servilismul de doi bani, remarcate și de Mihail Sebastian: „Niciodată nu sunt mai interesanţi oamenii decât în momentele de bruscă schimbare politică. De la o zi la alta reneagă, modifică, atenuează, explică, se pun de acord, se justifică, uită ce nu le place, îşi amintesc ce le convine. Şi dacă ar intra în această subită transformare puţin cinism – încă ar fi de suportat. Dar e un demon al consecvenţei care îi obligă să arate ca şi ieri, când erau cu vechiul regim, şi astăzi, când sunt împotriva lui, atitudinea lor era şi este «principial» aceeaşi.”
Ei, oamenii politici, nu au avut nici măcar inteligenţa de a strânge în jurul lor „profesorii de energie naţională”, care să creeze reperele societăţii de mâine, una în care competenţa, şi nu apartenenţa politică, să fie criteriul de bază în alcătuirea piramidelor socio-profesionale. S-a ajuns ca înregimentarea într-un detaşament politic să fie singura calitate a multora dintre cei nimeriți în sfera decizională a diferitelor paliere sociale și administrative. Valorile adevărate şi apolitice cultivă din plin resemnarea, conştiente că, fără un carnet de partid în buzunar, accesul în sfera puterii este interzis sau amânat până când, vorba lui Paul Valéry, „politica nu va mai fi ştiinţă ce te împiedică să-ţi vezi de treburile tale”. Ni se repetă obsedant că unii români sunt mai români decât alţii, că unii sunt mai buni decât alţii, sau mai frumoşi, sau mai curaţi, sau mai anticomunişti, ori mai monarhişti, uitându-se că o ţară nu poate fi construită decât împreună.
Ceea ce caracterizează primordial societatea noastră în ultimii ani este războiul nostalgiilor, al celor două generaţii care nu mai au nimic de spus din punct de vedere istoric şi politic: cea a antebelicilor , doritori să întoarcă România în 1930, şi cea a postbelicilor, care au ca ţel întoarcerea ţării în anul 1960. Un război steril şi meschin al unor modele lamentabile şi eşuate, susţinute cu fervoare de gerontocraţii în căutarea timpului pierdut. Şi a privilegiilor … Şi a centrelor de comandă… Conclavuri matusalemice decid soarta României viitoare, pentru tinerii care nu se regăsesc în proiectele ce se vor materializa chiar de către ei. Vârstnicii oameni politici ar trebui să se rezume doar la consilierea mai tinerilor lor colegi, transmiţându-le înţelepciunea neutră şi experienţa erorilor trăite ca povară. Combatanţii războiului fără câştigător uită că ne aflăm la doi paşi de anul 2000 şi că există o generaţie capabilă să apropie România de timpul real: cei născuţi după 1960, singurii care nu au …nostalgii.
Cândva, Dumitru Drăghicescu scria în lucrarea Din psihologia poporului român că, „regimul parlamentar, aşa cum funcţionează la noi, a devenit o şcoală de corupţie”, iar înţelepţii spun că trecutul este un …. prolog.