Orice lansare de carte e o avalanșă de emoții, de incertitudini și temeri. Dacă sala nu se umple? Dacă ghinionul te azvârle în altă parte? Dacă invitații-vorbitori nu ajung? Dacă vreun virus ne silește la izolare? Dacă…? Ehe, câte întrebări te macină în zilele premergătoare… Pe 16 iunie însă, astrele s-au aliniat cum se cuvine, așa încât cele trei volume – Dragul meu haștagist , Homo homini… virus și Lumea de azi (partea a doua), toate apărute la Editura RAO – au ieșit festiv în lumea cititorilor (una din ce în ce mai strâmtă…). Le-au condus pețitori de seamă, dintre interlocutorii mei din culegerea de interviuri. Mai întâi, Ion Cristoiu ne-a transmis mesajul său înregistrat audio-video și m-am pomenit deodată mai tânăr cu două decenii și jumătate, când trimiteam primele texte la ziarul Național. Maestrul a decis publicarea lor și iată-mă deja condeier. Bașca întâia tipăritură, urmată de a doua – Starea de anormalitate 1 și 2 – la editura pe care o patrona la vremea aceea. Fără să știe, „istoricul clipei” din Găgești lucra la destinul meu, unul care o cotea într-o direcție greu de anticipat altminteri. De aceea, îl voi însoți mereu cu un gând de perpetuă recunoștință.
Dascălul de odinioară din facultate, Alexandru Athanasiu, m-a făcut să mă simt ca un premiant și erudiția eclatantă a distinsului însămânțător de entuziasm m-a convins iarăși că „o minte fără carte e ca o pasăre fără aripi.”[1] Păi, citiți-i numai elogiul, intitulat Rostul întrebării și sinceritatea răspunsului. Un exercițiu livresc în căutarea adevărului:
„Marian Nazat continuă a mă surprinde și o face într-un mod mereu mai plăcut.
Felul în care, fără rezerve, își manifestă dorința și își pune la lucru voința de a «avala» cât mai multe teritorii ale genurilor literare nu este egalat decât de harul eseistului, de recunoașterea și aprecierea publică a memorialistului, ca și de talentul nedezmințit al nuvelistului.
Scriitorul își întinde eul proteic peste timpuri și locuri, oameni și întâmplări, fenomene naturale și acțiuni omenești cu o dezinvoltură manifestă în abordare, dar bine strunită de rigorile scriiturii, așezând la locul potrivit bemolii îndoielii metodice atunci când, poate, diezii atitudinilor emoționale radicale ar suna, oarecum, strident.
Tenace în demersul cunoașterii prin metafora limbajului literar și, concomitent, dăruit misiunii de a contempla frumosul, dar și de a promova coabitarea esteticii cu valorile eticii ale moralei publice, Marian Nazat s-a înfățișat publicului în postura unui tribun singuratic, fără a avea în spatele său plebea ce-i susținea odinioară pe faimoșii frați Gracchi, dar nu mai puțin rezilient în promovarea valorilor pe care le slujește cu necondiționată osârdie.
Și, totuși, prin cartea dată astăzi spre lectură cititorilor săi, Marian Nazat pare că abandonează, temporar, protagonismul, intrarea la persoana întâia în dezbaterea publică acolo unde, în forumul ideilor, a găsit de ceva timp adăpost pentru convingerile și idealurile sale.
Astăzi, el nu mai îmbracă toga virilă romană pentru a-și mărturisi crezul și pentru a se identifica cu acesta ca ființă gânditoare în formula lui Blaise Pascal –roseau pensant– sau ca expresie a voinței de a fi imaginată de Schopenhauer în celebra lucrare «Die Welt als Wille und Vorstellung», ci pune pe el rasa călugărului anonim care a copiat operele antichității pentru a le transmite umanității pe mai departe sau straiul modestului lucrător constructor din rândul celor 3000 care au ridicat, prin trudă eroică și credință nezdruncinată de îndoială, casa Domnului din Milano.
Așa se face că la ușa intimității gândurilor și a profunzimilor de trăiri sufletești a bătut scriitorul pentru a ne afla certitudinile, pentru a ne înțelege angoasele, pentru a ne identifica motivele zbuciumului intelectual și, mai ales, pentru a afla cum gândim prezentul societății românești și, desigur, ce prorocim neamului românesc pentru timpurile ce vor veni.
Dar oare stau lucrurile chiar așa? Sau interviurile luate de scriitor ascund în «pliurile» întrebărilor veritabile interogații pe care și le adresează privind punctele cardinale ale trăirilor umane: viața, moartea, onoarea, munca, idealul, rutina, stări ale sufletului, entuziasmul, fericirea, melancolia, nostalgia, proiecte și bilanțuri, dorința de parvenire, împăcarea cu fatalitatea etc.
Într-un anume fel, am avut sentimentul că Marian Nazat a pus la cale un joc al ademenirii prin întrebare, o formă de captatio benevolentiae a interlocutorului, atrăgându-l pe acesta pe terenul propriilor sale convingeri nelăsând, astfel, un teren complet liber pe care să se exprime, oarecum anarhic, partenerii săi de dialog. Mai degrabă, scriitorul poate fi acel Vergiliu dantesc care însoțește cu grijă și cu explicații persuasive pașii nemuritorului florentin (Dante), punând la îndoială fapte sau dând liber accesului la certitudine după un repetat și metodic exercițiu de analiză.
Parcurgând conținutul cărții, observăm cum Marian Nazat nu-și arogă doar funcțiunea Sfinxului și, cu atât mai puțin, prerogativa expiațiunii respondentului aflat în eroare, ci și pe aceea a lui Oedip cu trăirile sale puternice date de fericire, dar și cu deznădejdea slăbiciunilor umane, într-un amestec de sublim, tragic și derizoriu pe care orice viață omenească, în proporții diferite de la un individ la altul, le ilustrează.
Sunt momente și, desigur, mă refer la interviul ce mi s-a luat, în care gândurile scriitorului, astfel cum sunt exprimate prin întrebare, proiectează asupră-mi o umbra tutelară care parcă adăpostește și răspunsurile pe care le-ar fi dat el însuși.
Este în acest tip de demers al său dorința manifestă de emfatizare a unei anumite empatii între cel care întreabă și cel care răspunde, o voință ireprimabilă spre convergență ideatică și omogenizare a tensiunii sufletești și a «temperaturii» ideilor.
Dialogul provocat de întrebările puse de Marian Nazat nu își propune «să ducă trenul la peron», adică să ofere o destinație cunoscută și sigură călătoriei în idee, ci să genereze o nouă excursie sau chiar o aventură culturală înainte de a se consuma prima. În fond, nu sunt gândul și afectul uman singurul real și probat perpetuum mobile?
Interviurile lui Marian Nazat sunt concepute, după vorba lui Dinu Noica, ca o închidere cu deschidere, din teritoriul propriu intimității gândului și sensibilității individului poate fi generata o comuniune de gânduri și trăiri, deschizând «fereastra» spiritului către valori împărtășite reciproc.
La lumina acestei considerații, îl închipuim pe tânărul de odinioară, ca și pe scriitorul de astăzi, echilibrat în bugetul existențial între trăirile pasionale și deznădejdea nedoritelor resemnărui cum privește din lăstărișul de pe un mal al Dunării la curgerea fluviului si la trecerea inexorabilă a timpului, amintindu-și, desigur, vorbele înțeleptului din vechime «Panta Rei».
Poate revoltat ca noi toți de neputința cuprinderii raționale a infinitului sau, doar, temător în a-i trece pragul, Marian Nazat pare convins că unica «salvare» a sufletului său este mărturisirea prin scris a participării la spectacolul destinului, ca un fel de replică la vechea zicală latinească «Et in Arcadia ego».”
Fiindcă tot mă aflam în trecutu-mi îndepărtat, am mai zăbovit nițel acolo, cât să-mi aduc aminte că, licean fiind, mă desfătam cu un soi de povești adevărate din revista Flacăra; se numeau reportaje și purtau semnătura inconfundabilă a lui Cornel Nistorescu. Ulterior, după 1989, editorialele aceluiași ziarist aveau altă tăietură, nu mai semănau deloc cu textele de altădată. Incisivitatea și radicalismul răzbăteau virulent din opiniile politice și un timp am rămas descumpănit. L-am regăsit, din fericire, pe povestașul de demult în răspunsurile învăluite în parfumul mușcatelor din prispa părintească și mi-am dat seama din nou că de nostalgie nu scapă nimeni.
Niscaiva ani mai târziu, în neasemuita studenție, am descoperit, în Amfiteatru (cumva și în programele meciurilor de fotbal ale Sportului Studențesc?), o scriitură sprințară. Un fel de vin spumant cu o etichetă ghidușă – O. Știre. Habar n-aveam că tipul absolvise două facultăți – Matematică (șef de promoție!) și Filosofie -, defel la îndemâna oricui, ci numai celor cu ditamai glagorea. De aceea, dialogul cu Octavian Știreanu va fi totdeauna un eveniment.
Dinspre Teleorman, din apropierea satului Moromeților, profesorul universitar Gheorghiță Ciocioi ne-a purtat pe malurile Dunării, plecând de la izvoarele istorice ale „Pădurii Nebune”, nu oricum, un festin cultural, nu altceva! Și m-a vindecat întru câtva de ignoranța necunoașterii propriei baștini.
Colegul de barou, Florentin Țuca, un spirit sclipitor și complex, un frământător și creator de idei (nu doar juridice), dincolo de cuvintele meșteșugit alese, mi-a aruncat o provocare greu de refuzat – întoarcerea în iarbă, dar sub tricoul naționalei ! Acum m-am lămurit definitiv: omul acesta este predestinat vârfurilor – a plecat din Vârful Câmpului (din sfânta Bucovină) ca să poposească în vârful uneia dintre cele mai mari uzine de avocatură din România.
Iscoditorul doldora de mirări, Florian Saiu, nu putea lipsi de la întâlnire și, din priviri, am plănuit să tăifăsuim în voie despre orice în vara asta ce s-a ițit deodată.
Tenorul Teodor Ilincăi, un om de-o frumusețe aparte, al treisprezecelea prunc al unei familii minunate din Mălini, ne-a salutat din Geneva, unde repeta rolul principal din Turandot. Tonic și înalt, cu aripile desfăcute de zbor.
Din mijlocul sălii, poetul Dan Panțoiu (un camarad în „câmpul tactic”) își nota de zor impresiile: „Când l-am întâlnit prima oară, l-am considerat un infatuat. Odată dezbrăcat de roba de procuror și îmbrăcând-o pe cea de avocat, l-am cunoscut ceva mai bine și am zis: un cinic!
Apropo de fosta lui activitate, ieri, cu ocazia lansării a trei cărți apărute la Editura RAO (lansarea a avut loc la Hotel Hilton – Athénée Palace București și a fost una de excepție!), Ion Cristoiu i-a făcut un compliment profesional al cărui ecou îmi răsună în minte și acum: «Când am fost anchetat de procurorul Nazat, nu am avut nicio temere și asta din două motive: pentru că eram nevinovat și pentru că știam că cel din fața mea face din anchetă o aventură a inteligenței!» Câți procurori mai sunt astăzi capabili de așa ceva?!
Au trecut anii și, la un moment dat, și-a dezbrăcat armura pe care o purta, lăsându-mă să văd omul. Și l-am văzut pe Marian Nazat cel Trist. Amarnic de trist!
Trist, pentru lumea care s-a depărtat de umanitate, trist, pentru oamenii care s-au însingurat într-un sine la rândul lui străin de tot și toate, trist, pentru că pe zi ce trece, sufletul și spiritul semenilor se golesc de sentimente, tandrețe, și de tot ce este omenesc…
În loc de morală:
Și totuși, tristețea lui, după ce pârjolește năprasnic în stânga și dreapta neomul și neomenia, este dătătoare de viață: din cenușa rămasă, va renaște ceea ce s-a pierdut: umanitatea”.
Rămas singur între pereții biroului, la capătul unei seri grațioase, mi s-a părut că fiecare carte ce-mi poartă iscălitura are aripi. Cu neastâmpărul copilului veșnic ce sunt, m-am prins de ele și am tulit-o în zarea nemărginită, Doamne ce miracol e zborul !
––––––––––––-
[1] Proverb tibetan
