Demult, în perioada liceului, l-am cunoscut pe Iulian Dian. Era medic, și o vreme s-a îngrijit de tibiile și peroneele noastre de fotbaliști cu acte în toată regula la Sănătatea Turnu Măgurele. De atunci, să fie vreo patru decenii, nu ne-am mai văzut și vorbit, însă recent, la Islaz… Stăteam la masa din căminul cultural și dădeam autografe, emoționat și bucuros deopotrivă. „Pentru cine?” l-am întrebat pe bărbatul din fața mea. „Iulian Dian”, mi-a răspuns simplu. Am ridicat ochii spre el, îmbrâncit de resorturile memoriei, și l-am cercetat atent. Nu l-aș fi recunoscut dacă îl zăream pe stradă, timpul mi-l ștersese din arhiva cu portrete învechite… Mi-a dăruit la capătul scurtei discuții o carte de-a lui – Unde ne sunt îngerii ? Habar n-aveam că are o asemenea pasiune! În câteva zile am și citit-o, mânat de curiozitate, deși născocirile polițiste nu m-au captivat niciodată. Polițiste am zis? Oho, tare m-am înșelat ! Prima impresie mă mânase într-acolo, doar mi se păruse… În realitate, e nițel mai complicată povestea, cu poteci întortocheate înspre desișurile psihologice din care nimeni nu iese întreg… Numai că aproape uitatul meu concitadin a drămuit cu talent și măsură ingredientele specifice unei asemenea ticluiri literare, având grijă ca suspansul să coloreze și ultima pagină. Fiți sigur că n-o spun de complezență, nici pomeneală, nu-s genul, ce-am în gușă, și-n căpușă !
La un moment dat, unul dintre personajele sale, Alexandru Voinea, se lansează într-un discurs de-o demagogie slinoasă, atunci. Vasăzică, „în aceşti ani se întâmplă ceva în cultura poporului nostru. «Partidul» face eforturi considerabile pentru educarea lor, pentru ca ei să urce pe treptele cele mai înalte în toate domeniile. În schimb, ei, puţoii naţiei noastre, apucă pe alte căi…Mai bine spus, ar dori s-o cotească spre Occident, la dezmăţ, crime, droguri, afaceri… Unde se cred ei? Ce, sunt de capul lor? Eu am crescut la stăpân!… Ştiu multe!… Azi, singurul lor stăpân este Partidul Comunist, unicul îndrumător spre acel pisc al comunismului către care vor fi călăuziţi de cei mai destoinici dintre noi, de comuniştii de înaltă clasă… Nu trebuie să uităm jertfa înaintașilor noştri. Ce-au dorit acei eroi? O viață mai bună şi mai dreaptă! Puţoii o pot avea dacă se supun şi dacă înfăptuiesc tezele programelor Partidului Comunist Român…!”
Citindu-l cu mintea de acum și despuindu-l de ideologia partinică, nu pot să nu remarc și sâmburele de adevăr din cuvintele tocmai citate. De pildă, accesul neîngrădit la învățământ și accentul pus pe instrucția generală, nu ca acum, când abandonul școlar a atins cote înfricoșătoare. Apoi, absența totală a provocărilor halucinogene cu fel de fel de produse stupefiante, drama societății contemporane și tragedia celei de mâine. Și ce simț al anticipației cu mărfurile occidentale – dezmățul, crimele, drogurile, afacerile – râvnite cu sminteală de noi, ăștia din „Lagărul socialist”… Căci noțiunea de „Lagăr capitalist” era de neconceput, nici nu ne trecea prin tărtăcuță, dimpotrivă! Raiul, credeam în perioada cu pricina, se întindea dincolo de „Cortina de Fier”, însă abia după 1989 ne-am dezmeticit, dar degeaba…