Plec în Peloponez, leagănul olimpismului și-al legendelor fără de care Grecia ar fi un teritoriu oarecare. Aeroportul Otopeni zumzăie, un du-te vino obositor și neîncetat, un spectacol fascinant de chipuri, de gesturi și culori. Stau pe un scaun și privesc în jur, nu cumva să-mi scape ceva interesant. În forfota ce se prelinge dintr-o parte în alta, o tânără cu o rochie albă, scurtă și mulată pe trupul de amazoană, provoacă rumoare. Bărbații oftează zadarnic, iar suratele vestalei nu-și pot ascunde admirația. Și invidia, desigur ! Odinioară, Paul Morand observa că „femeilor nu li se cere să fie frumoase; nu li se mai cere decât să aibă picioare lungi”[1]… Ehe, și ce picioare luuungi are tipa spre care ne uităm cu toții, și ce splendidă este !
*
Din Atena și până la Tolo aleg să merg cu taxiul, pe o șosea ce trece peste Canalul Corint, construit în 1893. „Insula lui Pelops” (Peloponnesos), după numele eroului care ar fi cucerit întreaga regiune, e un ținut muntos, cu plantații întinse de măslini, portocali și lămâi. Nu și de duzi (moreai) ca în Evul Mediu, când cruciații debarcați în zonă au botezat provincia Moreea și au folosit frunza copacilor respectivi în creșterea viermilor de mătase. Ca și noi, în Islazul copilăriei mele…
Peisajul este tern, cu marea într-o parte, pe țărmul căreia s-au ridicat fel de fel de terminale petroliere, și cu masivele stâncoase în cealaltă parte. Așa că mă întorc în Antichitate, la perioada de înflorire a cetăților Micene, Sparta, Corint, Argos și Megalopolis, pornite să se lupte între ele și nu numai vreme de vreo trei decenii. Întru hegemonia Greciei, bat-o vina, nu de altceva ! Da, deoarece „creșterea puterii Atenei și panica pe care aceasta a inspirat-o în Lacedemonia, au făcut ca războiul să fie inevitabil”[2]. Și cum Sparta nu s-a supus, conflictul s-a declanșat ca un incendiu și a durat cogeamitea, însă nu oricum, ci prin intervenția decisivă a perșilor, astfel încât atenienii au fost înfrânți. O epopee întreagă, povestită cu meșteșug de Tucidide, ale cărui pilde dăinuie peste vremuri și vor dăinui de-a pururea. În cele din urmă, peninsula a căzut în mâna romanilor și a francilor, pentru ca mai târziu să fie ocupată de otomani și de venețieni, de unde și specificul arhitectonic eterogen al localităților întâlnite în cale.
„Tolo”, locul ce-mi va găzdui douăsprezece zile ieșirea din rostul cotidian, apare în sfârșit pe un indicator rutier. Fiindcă asta înseamnă, la urma urmei, vacanța: ieșirea din rostul cotidian !
*
Tolo este un sat cu o mie de suflete, pomenit întâia oară de Homer în Iliada, ca participant, prin flota sa, la Războiul Troian. Clădirile sunt cocoțate pe coastele deluroase, cu ferestrele orientate către golful Tolon, baza atâtor operațiuni militare în trecutul îndepărtat. Da, căci, ori de câte ori „controlezi marea, stăpânești și insulele”[3], iar elenii au simțit-o pe pielea lor secole de-a rândul… Slavă Domnului, acum e liniște aici, vasele de război sunt doar amintire, iar turiștii se bucură din plin de ospitalitatea Eladei. Nici nu știu când s-a întunecat… „Luna își ninge lumina”[4] din înaltul unui cer mai prietenos ca oriunde…
*
Mă cazez și-mi salut prietenii, aproape treizeci, ca-ntotdeauna când ieșim undeva. Că nu degeaba James Norbury[5], într-o cărțulie destinată pișpireilor, a imaginat un dialog util inclusiv adulților ! Ei bine, întrebat de marele panda „ce e mai important, călătoria sau destinația?”, micul dragon a răspuns pe nerăsuflate: „Compania” !
Iar în compania lor mă simt copilul perpetuu, starea ideală pentru o vacanță de neuitat… Dar „nu îndrăznesc să spun că am avut noroc, de teamă să nu-l fac și să se termine ”[6] !
*
Demult, pe o plajă din Grecia, nu mai țin minte unde anume, am văzut o femeie superbă, cu un corp modelat parcă de sculptorii Renașterii. Toți bărbații o urmăreau cu privirile înfierbântate și îi făceau fel de fel de complimente, de avansuri. Într-o zi, un băiat de la o tavernă a venit la ea și a invitat-o în pitoreasca locantă. Ea a acceptat și, acolo, patronul i-a oferit o scoică mare, lustruită și lăcuită, pe care scrisese: „Grace and feminity. You have definitely seduced us !”. Dar nu numai pe ei, ci și pe noi, ceilalți privitori nimeriți în preajmă-i ! O fulgurație de vară, o clipă grațioasă mi se pare acum, la trecerea atâtor ani, momentul acela de uluială în fața perfecțiunii feminine…
*
La un șezlong distanță, o mămică n-are stare, atentă la cei trei prichindei, năzdrăvani tare. Știu, nu-i simplu defel să te înhami la o astfel de corvoadă și mă gândesc amuzat la vorbele rostite cândva de prințesa Mathilde Bonaparte: „Copiii ? Prefer să încep o sută decât să termin unul !”[7]. Oho, și nobila franțuzoaică a prăsit discipole cu nemiluita în anii dindărat!
*
Dau o fugă la Sparta, faimosul oraș – stat de altădată, a cărei armată a cunoscut gloria eternă la Termopile prin soldații conduși de Leonidas, învinsă în final de perși, mult mai numeroși și mai bine înarmați. De altfel, statuia regelui se află la intrarea în situl arheologic, dar în fața… stadionului. Unde, un grup de scandinavi coboară din autocar și se pozează cu marele spartan din metal, în timp ce ghidul le povestește de zor faptele de vitejie ale ilustrului comandant de arme. La câțiva metri, un muncitor băștinaș așază conștiincios niscaiva dale pe trotuar, indiferent la un trecut din care, totuși, se întrupează și el…
Intru în perimetrul istoric năpădit de emoție. La poartă nu e nimeni, totul pare lăsat de izbeliște !!? Urc la acropolă, apoi la agora, prin livada de măslini, și mă opresc ca să fotografiez superba panoramă. Atât, fiindcă măreția de demult a cetății pare să nu-i mai intereseze neam pe edilii urbei. În definitiv, în viitorul nu prea îndepărtat, asemenea așezăminte nu vor mai stârni curiozitatea pământenilor robotizați iremediabil, n-am nicio îndoială!
Și când mă gândesc că în Grecia Antică nu se scriau necrologuri la moartea cuiva, ci se punea o singură întrebare: „A trăit cu pasiune ?”. Astăzi, din păcate, pasiunea a fost înlocuită cu distracția, cu destrăbălarea și de aceea hidoșenia actualei lumi… „Born to play”, nu ? Un slogan pe măsura aspirațiilor „generației Z”, educate pe maidanul virtual…
*
Pe oglinda din baia hotelului scrie „KALIMERA” (adică „bună ziua”) și, dând cu ochii de ea, îmi descrețesc fruntea încă din zori. Îi răspund în limba mea și, deodată, constat că grecii nu spun „bună dimineața”. Au doar „kalimera”, „kalispera” (bună seara) și „kalinihta” (noapte bună)… De ce m-aș mira, de vreme ce își încep cu adevărat agitația imediat după prânz („kalispera”) și o continuă intens după apusul soarelui. Astfel îmi și explic lipsa lor de grabă, o lentoare neregăsită altundeva prin Europa.
*
De sete, vreau să-mi ud gâtlejul cu o bere vărsată, dar sunt nevoit să-mi azvârl pofta în cui. Îl întreb pe un chelner care-i motivul pentru care nu servesc acest sortiment de băutură. Răspunsul lui mă încremenește: „Am munci mai mult și am pierde și timp. Ca să umpli și să aduci la masă cinci halbe, ai nevoie de zece minute, spre deosebire de cinci sticle, pe care le desfaci în două minute !”. Randamentul, nu ? Omul-randament, el va stăpâni cele mișcătoare și nemișcătoare în curând… Însă mie îmi este sete cumplită !
*
„Ajutor ! Ajutor !” aud o fetiță țipând în furnicarul de pe plajă. O reperez lesne și tabloul îmi frânge inima. Micuța are obrajii inundați de lacrimi și tremură ca o trestie în bătaia vântului. Mă apropii de ea și o mângâi pe creștet, după ce aflu că s-a rătăcit de ai ei. „Îmi este frică, dacă m-au părăsit ? Dacă nu mă mai vor ? O iubesc pe mama !” bâiguie sărmana înnecându-se în plâns. Un salvamar strigă într-o portavoce că mititica s-a pierdut. În cele din urmă, o femeie aleargă disperată și o cuprinde în brațe, pfu, bine că s-a terminat ! Doamne, ce traumă a suferit compatrioata mea de numai câțiva anișori, ce coșmaruri o vor însoți de-acum înainte…
*
Prin 1944, Paul Morand considera că „turismul este sfârșitul romantismului”[8] și nu s-a înșelat ! Între cohortele de turiști, arar mai ochești doi, trei romantici, înnebuniți să asculte valul, să se extazieze la un răsărit sau la un asfințit de soare…
*
În restaurant, la amurg, nu găsești un loc liber. La un moment dat, un tânăr îi oferă inelul de logodnă iubitei sale. Mesenii se ridică și aplaudă zgomotos. Un ins din apropiere face notă discordantă și rostește acru: „Tinere, habar n-ai câte o să ți se tragă de la această slăbiciune poetică, logodna nu-i totuna cu căsnicia !”. Ah, ce l-aș mai contrazice, ce l-aș mai beșteli, însă și eu sunt însurat…
*
Aproape ațipit, îmi vin în minte vorbele neasemuite ale chilianului Pablo Neruda: „La ceas de noapte, drăgăstos, prinde-ți inima de a mea, ca amândouă-n somnul lor îngemănat s-alunge spaima !”. Care spaimă, de ce tocmai spaima ? Spaima de moarte, desigur, mă lămuresc senin și adorm ca un prunc, cu inima slobodă…
*
Ce stațiune cochetă, cu aer aristocratic, este Nafplio ! În 1821, când rebelii au preluat controlul în Kalamata, aici a funcționat primul parlament al Greciei independente, iar din 1829 și până în 1834 i-a fost capitală! Străduțe înguste, de un farmec aparte, văruite în nuanțe vii, tonice, cu taverne îmbietoare, cu o ieșire generoasă la mare, cu flori cățărate pe zidurile străvechi, cu pisici leneșe jucându-se printre mesele turiștilor… O atmosferă orientală tocmai ideală pentru o poveste de dragoste ce-și așteaptă trăirea! De aceea, la poalele fortăreței Palamidi, mă străduiesc să pricep de ce „oamenii de bun-gust n-au gust de viață”[9] și nu reușesc în ruptul capului…
*
Într-o piațetă din Nafplio, o mână de protestatari au desfășurat un banner pe care au caligrafiat două cuvinte incandescente: „Free Palestine !”. Nimeni nu-i bagă în seamă, nimeni nu se vâlvorește pe dinlăuntru, deși palestinienii sunt exterminați de „poporul ales”… Oamenii, îndeosebi cei aflați în vacanță, nu se sinchisesc niciodată de tragediile altora, dimpotrivă… Oricum, nu-i războiul lor, nu ?
*
Pe o străduță, o cerșetoare și-a așezat pruncul pe ciment și imploră milă. Și bani, bineînțeles ! Oleacă mai târziu, deoarece întreprinzătoarea e, acum, ocupată, vorbește întruna la telefon ! Un smartphone scump, nu orice tinichea ! Ca al meu, de pildă, dintr-ăla antic, cu… manivelă!
*
Prietenii mei, ca și mine, s-au rotunjit de-a binelea la trup, semn al înaintării în vârstă … Of, și ce subțiri eram odată ! Nu mai încape nicio îndoială, „pe măsură ce îmbătrânim ne îngreunăm sau we put on more and more matter. Oasele se îngreunează, arterele devin rigide, ne îngrășăm, ne îmbâcsim, ne umplem de negi, de tumori, de corpi străini. De ce nu ne-am face mai uşori, nu ne-am usca precum o floare, n-am deveni serafimi, fără greutate, ca bătrânii fumătorii de opiu ?”[10].
Chiar așa, de ce ? Unde-i zveltețea noastră de altădată?…
*
Programul e zilnic același: de la 9 la 19 pe plajă, cu o scurtă pauză pentru masa de prânz. Seara, direct la un restaurant din preajmă și retragerea în cameră, pe la ora 21 sau 22, mereu și mereu la fel ! Încetul cu încetul, creierul se destinde și transmite doar semnalele primare, astfel încât după câteva zile am senzația că m-am transformat într-o moluscă. Dacă încerc să mă gândesc la ceva, simt că mă ia cu amețeli, animalul nevertebrat din mine m-a biruit ! Discuțiile sunt de suprafață, nimic nu mă scoate din starea de prostrație. Scrutez orizontul lichid și zăbovesc asupra celorlalte moluște rășchirate, asemeni mie, pe șezlongurile vecine. Noroc că nu va dura mult abandonul voluntar și neuronii mi se vor reactiva, altminteri la ce bună verticalitatea bipedă?
*
E 5 august 2025 și vestea morții lui Ion Iliescu mă ajunge la Tolo. „Dumnezeu să-l ierte” ! îmi șoptesc cuvios și cuviincios, ca orice bun creștin, nu ca friții useriști înturmați să ne cangreneze prezentul ! Măcar de-ar fi atâta, doar că și viitorul e al lor, nemernicia ei de soartă! Involuntar, îmi amintesc de înrâurirea răposatului asupra destinului meu profesional și de complicitatea sa la asasinarea judiciară a soților Ceaușescu… Numai că, vorba răposatului, procesul de trecere de la regimul comunist la un regim democratic a reprezentat „o situaţie cu totul excepţională şi eu cred că trebuie să judecăm şi să înţelegem toate deciziile luate atunci raportându-le la situația existentă și la condiţiile în care eram obligaţi să ne facem datoria”[11]. Iar în asemenea momente de răspântie istorică, totul e permis, nu ?
*
În fiecare dimineață, cântă cocoșii în depărtare. Mai în apropiere, guguștiucii le țin isonul și zău că atmosfera asta bucolică îți pansează toate rănile existențiale și te aruncă în tumultul zilei revitalizat și optimist !
*
Muzica grecească… O suferință, un vaiet prelung pe note în stare să-ți gonească bucuria… Balcania noastră rămâne pe veci vatra durerii…
*
Îmi îmbrățișez prietenii la despărțire și o iau înapoi înspre casă. „Fericiți cei a căror inimă cunoaște pasiunea prieteniei. Numai ea știe să ne facă singurătatea mai puțin ucigătoare și viața suportabilă”[12], îi mulțumesc sorții… Într-adevăr, „să dai, să dai, iată marea fericire a vieţii. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile, să-ţi trăieşti aventurile, să-ţi trăieşti durerea, să înhaţi raza de bucurie care fuge, să-ţi arăţi dinţii frumoşi în râsul pe care nişte ochi umezi ţi-l cerşesc, şi apoi să plângi nebuneşte, din toată inima, sătulă de bucurie! Să plângi un timp… şi apoi să râzi !”[13].
Și să-ți reintri grabnic în rostul părăsit vremelnic, întrucât toate au un sfârșit. Inclusiv vacanțele…
*
În țarcul rezervat pasagerilor pentru cursa Atena-București n-ai loc să arunci un ac ! Îi cercetez cu de-amănuntul pe ceilalți călători. Toți, cu nesemnificative excepții, scormonesc ceva prin telefonul mobil, de care nu-și dezlipesc o secundă irisurile ! Cum om fi trait până mai adineauri fără această cutie blestemată, cum? Visez la clipa în care omul se va lepăda de unealta diavolului și se va mântui prin reapropierea de semenii săi ! Uneori, îmi permit să fiu naiv, cu osebire când sunt departe de casă și lâncezesc…
*
Se aplaudă frenetic și bezmetic la aterizarea avionului pe pista bucureșteană. Unul fluieră ca pe stadion, huliganii ne-au cotropit, bibicilor! Culmea, indivizii au și drept de vot, mama ei de democrație…
[1] Paul Morand, Jurnal de război: București, 1943-1944
[2] Tucidide
[3] Paul Morand, Jurnal de război: București, 1943-1944
[4] François-René de Chateaubriand
[5] Marele panda și micul dragon. Învățături despre frumusețea uitată a vieții
[6] Paul Morand, Jurnal de război: București, 1943-1944
[7] Citat de Paul Morand, Jurnal de război: București, 1943-1944
[8] Paul Morand, Jurnal de război: București, 1943-1944
[9] Paul Morand, Jurnal de război: București, 1943-1944
[10] Paul Morand, Jurnal de război: București, 1943-1944
[11] Florian Banu, Mihai Caraman: un spion român în Războiul Rece
[12] Panait Istrati
[13] Panait Istrati