• avocat
  • scriitor
  • publicist

Basmul fotbalului, născocit împreună cu Marius Mitran

Plecarea       

    Întotdeauna, când avioanele pleacă prea devreme, dimineţile sunt rele. Aşa mi s-a părut şi atunci că e – o dimineaţă începută înainte să-mi dau seama.

De fapt, aveam emoţii. Ştiu, la 47 de ani e dovadă de slăbiciune, care spune  ceva, dar aveam emoţii din toate direcţiile. Mai întâi de toate fiindcă în aeroport mă întâlneam cu un străin, care era şi foarte important şi îmi închipuiam că îmi va da peste cap toată  amorţeala mea ancestrală, jocul acela înşelător cu mine însumi pe care îl puneam în  aplicare de fiecare dată când urma să urc într-un avion. Apoi, pentru că mi-e frică de  avioane, de înălţime, pentru că visez de la cinci ani că o să cad, că mă prăbuşesc de  undeva şi am felul meu de a face ca lucrurile să nu se petreacă astfel. În fine, trebuie să dau mâna cu oricine mă conduce la aeroport, că e un coleg, un prieten sau taximetristul. Să nu uit ziarele. Cumpăr tot ce pot. Dacă nu găsesc ziare, e semn rău. Și cafeaua, e obligatoriu să beau o cafea. În condiţiile în care sunt aşteptat, cum se întâmpla în dimineaţa de atunci, aproape nedormit, n-am timp de presă, e clar că n-o să am nici de licoarea întremătoare, pe Cristina am apucat s-o pup, ne fluierau unii care dirijau maşinile către alte culoare, blocaserăm un taxi…

… Mă sună în chiar clipa în care îl văd. Printre luminile albe şi roşii de la check-in e deja la coadă şi opreşte apelul când mă vede. Plec la Lisabona, la finala Champions League, cu Marian Nazat şi simt cum tot albul luminilor din sala de îmbarcare nu are alt rost decât să mă pregătească pentru ce va fi. Ce va fi ? Cum va fi ? Am dormit totuşi. Cât să fi dormit ? Poate o oră-două. Din clipa în care am fost în picioare, nu mă gândesc decât la cum vor fi cele trei zile, în Portugalia, alături de acest om. Îmi tot spun în gând că va fi  bine, dar e pentru prima oară în viaţă când plec la un meci – şi ce meci ! – şi nu mă gândesc nici la oraşul în care voi ajunge, nici la echipe, nici la ţara care mă aşteaptă, ci la omul cu care voi împărţi acest drum.

… Practic, ne ştim de cinci luni. Teoretic, sunt peste douăzeci de ani. În 1993, n-aveam un an de presă, lucram la Ora, director era Nicolae Cristache, ziaristul meu preferat de la Flacăra lui Adrian Păunescu şi, dintr-odată, ziarul a început să se umple cu tot mai multe articole şi reportaje, apoi pagini şi ediţii speciale. Totul dedicat muncii unui procuror senzaţional, Marian Nazat, care rezolvase cazul uciderii lui Ioan Luchian Mihalea, un asasinat îngrozitor, care tulburase mult o ţară încă sensibilă şi cu amintiri.

Când ne-am pomenit faţă în faţă, acum cinci luni, în sediul Ligii Profesioniste de Fotbal, mi l-am adus aminte din pozele de la Ora. A zâmbit, ca şi cum ne-am fi cunoscut de mult, am zâmbit şi eu, a întins mâna şi, încurajat, am strâns-o, privindu-l. Am rămas de vorbă câteva minute, apoi mi-a povestit că are o colecţie de fotografii lipite pe cartoane, de articole decupate şi ele din ziarele adolescenţei lui, din Sportul, din Flacăra, din Săptămâna, şi că ar vrea  să mi le dea mie. „Eşti singurul pentru care aş accepta să mă despart de amintirile mele. Poate la Replay, poate la o altă emisiune de-a ta, să-ţi fie de folos…” De-atunci, vorbim o dată, de două ori pe săptămână, schimbăm SMS-uri, ne amintim de o ţară care a fost, a noastră, despre fotbalul de atunci, de azi… Aşa am ajuns să planificăm această aventură la Lisabona. Marian crede că Real Madrid va învinge, eu cred în Atletico, în Cholo Simeone, în „plăpumarii” mei…

… De cinci luni vorbesc cu acest om care, imediat ce mi-a încredinţat colecţia lui de ani şi de emoţii din adolescenţă până la tinereţe, a scris în „Jurnalul” lui Marius Tucă despre mine. „Frate de basm”. Eu, fratele de basm al lui. Basmul e fotbal. Sau viaţa. Totuna.

De câteva zile îmi spune de drama mamei sale, diagnosticată cu un verdict crunt. „Mă rog să fiu în ţară dacă va fi să se întâmple răul cel mare. Măcar atât, să fiu lângă ea…” „Va fi bine, Marian. Hai la Lisabona, poate te desprinzi un pic, poate va fi un meci cum erau pe vremuri…” „Mergem.” (Între timp, în iarna care a urmat s-a petrecut inevitabila despărţire. Mi-a zis la telefon. „Ştiu că tu ştii cum e, Marius.” „Ştiu. Din păcate ştiu şi nimeni pe lume nu ne poate ajuta în clipele astea.”)

Plecăm aşadar la Lisabona. Nu e un străin cel care mă aşteaptă în dimineaţa asta, în aeroport. De ce am spus că e un străin? Probabil de teamă că nu sunt în stare să fiu un frate de basm, poate că basmul s-a închis odată cu fotografiile lui decupate dintr-un timp care nu ne mai recunoaşte pe niciunul. Un străin ? Un frate ?

„Saa-lut!” Aşa zice întotdeauna, lungind un pic prima silabă. „Ce faci ? n-ai prea dormit.” „Salut ! Nu prea.”

Îmi revin. Marian Nazat are o capacitate aproape hipnotică de a te face să crezi că va fi bine. Orice. Oricând. E fratele meu de basm şi plecăm la Lisabona să vedem finala. Real Madrid – Atletico Madrid. De fapt, eu sunt străinul.

… Am zburat prin Istanbul şi abia acolo am băut cafeaua. La cafeaua aceea, Marian  a venit cu ideea, după ce tot vorbiserăm o oră întreagă despre fotbalul nostru, întotdeauna  cel de altădată. „Hai să facem o carte, Marius ! Fotbalul pe care l-am trăit, ce ştii tu, ce ştiu  eu…” „Ar fi, într-adevăr, o carte ! S-o facem. Chiar, hai s-o scriem !” Ştiu că mi s-a părut  apoi că am băut cea mai bună cafea din viaţa mea. Şi cred că aşa şi era. Acolo, pe  „Atatürk” a început această carte. Ştiu, cum am imaginat-o, cum am gândit să fie şi cum să  se numească am vorbit la Lisabona, apoi în lungile plimbări pe malul Atlanticului, la Estoril. Când ne-am întors acasă, peste vară, fratele meu de basm m-a luat cu el în alt paradis, de data astă doar al lui, la Islaz, lângă Turnu Măgurele, unde începuse povestea pentru el, undeva în anii ´60.

„Când eram mic, Marius, am venit într-o zi acasă plângând de la şcoală. Nu-mi plăcea cum mă cheamă, mi se părea ciudat şi urât să mi se spună Nazat. I-am spus mamei că vreau să-mi schimbe numele, să mă cheme Dumitrache !” „Îţi plăcea Mopsu’ !” „Enorm. Dumitrache a fost cel mai mare.” „Aşa zice şi Lucescu. Dar voi sunteţi subiectivi, ca dinamovişti… Mie, de la voi, mi-a plăcut Dudu.” „Ştiu, că ai şi scris despre el”. „Nu l-ai văzut însă prea mult pe Mopsu’… eşti mai tânăr”.

Aşa a început totul. Cam aşa. Marian susţine că Lisabona a fost momentul. Eu cred  că apucaserăm s-o vorbim mai înainte, în dimineaţa aceea, la Istanbul. Şi că, de fapt, am  început s-o construim la Islaz, pe malul Dunării, peste vară…

Oricum, Marian, să păşim cu grijă pe această muchie de cuţit. Cine ştie pe cine vor  deranja sau încurca amintirile noastre… Şi îţi spun drept, uite, abia acum şi abia aici: ştii  când m-ai convins că ai iubit aşa mult fotografiile acelea decupate ? La două minute după  ce mi le-ai dat, arătându-mi o poză cu Viktor, portarul Cehoslovaciei pe care am întâlnit-o  în preliminariile pentru Europeanul din ’72. Când cu golul făcut cadou de Rică lui  čapkovič, apoi cu golul lui Dobrin, cu capul, o raritate, după cursa furibundă a lui Lucescu. E Viktor, nu Vencel, cum scrie la explicaţia foto. Vencel era cel de la Guadalajara, căruia i-a înscris Neagu.” „Şi Mopsu’, din penalty.” „Da, uite de aici poate că trebuie să începem, cu Guadalajara, cu Mexicul, cu ’70…” „Şi să nu scriem nimic din alte vremuri ?… De Venus, de Ripensia, de Baratky, de Dobay, de Bodola…, de generalul Gabriel Marinescu ?” „Nu-mi e foarte clar ce a fost atunci. Scrie tu capitolele cu ei. Eu o să scriu doar ce-am văzut. Ce-am trăit.” „Şi eu la fel. Dar o să zic că am trăit şi în anii ăia, ca să nu ieşim din regulă. Am citit, deci am trăit ! Măcar am văzut 40 de ani din ce-a fost.” „Ai dreptate ! Să zicem 50.”

… Aşa m-a salvat, într-una din cele o mie de dăţi în care m-a salvat, un om care,  pentru o senzaţie de-o clipă, într-o dimineaţă, înainte de a pleca în această călătorie, mi s-a părut un străin. Când el era, şi este, fratele meu. De aici urmează basmul. Al lui şi al meu. Şi poate ne gândim că va fi aşa, sperăm, şi al dumneavoastră. Urmează Lisabona, momentul tău, frate de basm. Eu voi veni apoi cu al meu. I-am găsit şi titlul. „Centrare Crişan, cap Dudu”. Pe vechiul „23 August”, de Ziua Copilului, 1 Iunie 1975. România – Scoţia, pentru Euro. Prima mea secvenţă din poveste: Dobrin scăpând singur, de la centru, cu portarul lor…, după o pasă aiurea a lui Dalglish.

… Dar să nu scriu, încă de-acum, prea mult. E rândul tău, frate ! Începe basmul ! Deşi, în cazul nostru, poate că nici nu trebuie să înceapă, Marian, e de ajuns să continue. Pentru că nu întotdeauna, când avioanele pleacă prea devreme, dimineţile sunt rele. Uneori sunt exact aşa cum trebuie să fie pentru o călătorie la capătul nopţii.

 

Marius Mitran

Va puteți abona la articole prin e-mail:

Citeste si...

7 noiembrie, 2024

Plecarea Întotdeauna, când avioanele pleacă prea devreme, dimineţile sunt rele. Aşa mi s-a păr

30 octombrie, 2024

Plecarea Întotdeauna, când avioanele pleacă prea devreme, dimineţile sunt rele. Aşa mi s-a păr

10 octombrie, 2024

Plecarea Întotdeauna, când avioanele pleacă prea devreme, dimineţile sunt rele. Aşa mi s-a păr

Articole similare

Lumea de azi, o răspântie care ne macină viața...
VIZUALIZARI
Lansare de carte
VIZUALIZARI
Lumea de azi (partea a treia), la apariție
VIZUALIZARI
Florian Saiu, 9 cărți cu pecete solară
VIZUALIZARI
Andrei Marga, Răspântia României
VIZUALIZARI
Am fost cândva procuror, gata de tipar!
VIZUALIZARI
România, la răspântie
VIZUALIZARI
România, la răspântie
VIZUALIZARI
Mircea Canțăr, Din nou în Qatar
VIZUALIZARI
Qatar, Mondialul lui Messi, la apariție
VIZUALIZARI