Vizitele premierului maghiar pe stadioanele din Sfântu Gheorghe și Miercurea Ciuc au pus pe jar mulți compatrioți de-ai mei. Mai ales că înaltul musafir a fost întâmpinat cu ovații îndelungi, miile de spectatori privindu-l ca pe un erou al vitregitei regiuni. Deloc surprinzător, de vreme ce guvernul de la Budapesta este un investitor important și strategic în „HARCOV”. Iar etnicii „bozgori” din zonă (cum destui șovini îi mai alintă încă…) l-au asemuit unui salvator providențial, în stare, și nu o dată !, să demaște ipocrizia unsuroasă și sinucigașă a infamei Uniuni Europene. Îndestule motive să nu se televizeze meciul veneticilor de la Sepsi, nu ? Pe marginea subiectului s-a prăpădit cerneală cu toptanul, însă analiștii de ocazie au omis întrebarea esențială: câți politicieni români ar fi primiți astfel în propria lor țară? (Căci în alta nici n-are rost să-mi bat mintea…) Sigur, nu iau în calcul gloata de partid, mânată cu anasâna la diversele sindrofii cu iz propagandistic. Chiar, v-ați gândit cum ar reacționa galeriile de pe arenele băștinașe dacă la loja oficială i-ar zări pe alde Iohannis, Ciucă și cine s-o mai nimeri? Nu aud nimic, sunt asurzit de huiduielile și sudalmele groase ale tribunei, vă rog, legătura altundeva !
Mama ei de soartă, ungurii s-au căpătuit cu Viktor Orbán, iar noi, ghinioniști prin vocație, cu alde Ludovic Orban. Și ne mirăm ca proștii că unul e aplaudat la scenă deschisă, iar celălalt e luat în vârful bocancului. Cu crampoane, desigur.
*
„Nu-mi vând țara pe gazul ieftin al rușilor !” s-a înfoiat la microfon paiața Maia Sandu, culegând snopi de elogii din tabăra animată de majoretele școlite pe Potomac. Nici nu le trebuia altceva activiștilor euroatlantici, în stare să argumenteze, oricând și oriunde, orice nerozie a „Unchiului Sam.” Din corul acestora s-a auzit vocea doctă a unui dascăl universitar român, stabilit cu catedră cu tot la Londra. „Viktor Orbán și-a vândut țara pe gazul ieftin al rușilor!” mi-a răsunat în urechi concluzia-ghilotină a eminentului profesor. Am căzut brusc pe gânduri… Nicidecum roze… Păi, cum să vorbești despre funie în casa spânzuratului ? Fiindcă, nu-i vreun secret, guvernanții români postdecembriști și-au vândut țara americanilor pe câteva șiraguri de mărgele de sticlă, nici alea colorate. Și atunci, cine ne dă dreptul să-l acuzăm pe vecinul Orbán de trădare? Apropo, pe când o percheziție cu tam-tam mediatic a procurorilor europeni în biroul premierului de dincolo de Tisa ? Mda, „un oarecare filosof îi iubește pe tătari, scutit să-și iubească vecinii.”[1] Măcar de-am fi iubitori de înțelepciune…
*
Demult, un procuror de-al nostru s-a întors dintr-o vizită de lucru în „Cizmă”, unde se întâlnise cu omologii săi implicați în combaterea infracționalității criminale organizate. La un moment dat, colegul meu (fie-i țărâna ușoară !) s-a arătat temător ca nu cumva grupările de tip mafiot să apară și în România. Italienii l-au liniștit pe loc: „Stai blând, Mafia funcționează pe principiul tăcerii, a Legii Omertei, iar voi nu sunteți capabili să păstrați un secret, vorbiți și neîntrebați. Așa că n-are rost să-ți faci griji, nu o să aveți niciodată vreo Mafie.” Și câtă dreptate a avut „macaronarul” acela, fin cunoscător, se pare, al psihologiei poporului clevetitor de la gurile Dunării…
*
Un amic a stat o vreme pe la NATO, în America. La un moment dat, unul de pe-acolo, la un pahar cu vin, i-a zis-o pe șleau: „Voi, românii, dați din cur înainte să vă reguleze cineva!” (Sigur, în locul cuvântului „reguleze” a folosit termenul consacrat, dar, din jenă, aleg să îl evit.) L-aș contrazice pe yankeul cel slobod la gură, însă nu am argumente. În definitiv, istoria valahilor este de fapt o nesfârșită și obscenă bâțâială din fund… Și de nu mă credeți, analizați o țâră comportamentul oficialilor dâmbovițeni pe durata războiului din Ucraina, nu trebuie să mergeți prea departe…
*
După ce ne-a bătut la cap luni în șir ca să ne spălăm pe mâini de parcă dădăcea o adunătură de oligofreni, Raed Arafat ne îndeamnă azi să bem lichide și să halim fructe. Și o declamă nu oricum, ci din vârful altei celule naționale de criză, aia pentru combaterea caniculei… (Să nu uităm cumva că în toiul pandemiei, epidemiologii autohtoni le țineau cursuri savante de spălare pe lăbuțe confraților chirurgi, oreliști etc…) Dumnezeule, cum or fi rezistat străbunii mei în vipia verilor incendiare până să apară deștepții ăștia arafatici? Mi-e clar, „răul, de la 1789 încoace, s-a putut manifesta în libertate.”[2] Chiar să fim o „turmă de imbecili”, vorba lui Georges Bernanos[3] ?
*
Mă tot urmărește un citat din jurnalul lui Vintilă Horia: „În Argentina, democrația merge foarte bine și poporul argentinian foarte prost; în Chile, exact contrariul. Ceea ce m-a făcut să mă gândesc, triste zile la rând, la necesitatea de a obliga democraţia de a se stabili numai acolo unde popoarele au ce face cu ea, deci nu pretutindeni, pentru că soluţiile universale nu sunt decât utopii.”[4] După mai bine de trei decenii postcomuniste, mă trezesc adesea vorbind singur: democrația merge grozav la noi, numai că poporul o duce foarte prost…
E clar, „niciunul dintre regimurile actuale, capitalist sau comunist, nu e în stare să rezolve problema crizei politico-ecologice care și-a adunat deasupra bietelor noastre capete ultimii ei nori înveninaţi.”[5] De aceea, acum suntem siliți să suportăm „celălalt fel de asuprire, reprezentat de democraţie, de fapt dusă la extremele ei cele mai crude de către tehnologie și multinaționale”[6], precum și de o „anarhie organizată (n.m. ce) a pus mâna pe oameni.”[7]
[1] Jean Jacques Rousseau
[2] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu, 1989-1992, Jurnal torinez
[3] „Poporul e o turmă de imbecili, când prosteşte de răbdător, când amarnic de revoltat. I se spune: «Distrează-te.» Şi el se distrează. I se spune: «Du-te și bate-te cu vecinul.» Şi el se duce. I se spune: «Votează cu Împăratul.» Și el votează cu Împăratul. Pe urmă i se spune: «Votează cu Republica.» Și el votează cu Republica. Cei care conduc sunt și ei nişte stupizi; numai că, în loc să asculte de oameni, ei ascultă de principii, care sunt limitate, seci și false prin simplul fapt că sunt principii, adică nişte idei socotite de nezdruncinat, în lumea asta unde nu poți fi sigur de nimic, căci lumina e o iluzie, zgomotul e o iluzie.”
[4] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu 1989-1992. Jurnal torinez
[5] Ibidem
[6] Ibidem
[7] Ibidem