Prizonier în „câmpul tactic”
(sau în loc de final)
Las mărturie cartea aceasta generațiilor viitoare, poate le-o servi la ceva, deși mă îndoiesc. Celor care mă vor lăuda și celor care mă vor înjura, deopotrivă. În definitiv, William S. Culbertson, ministru plenipotențiar al SUA în țara noastră în perioada 1925-1928, are dreptate: „Omul trebuie să țină pe lângă el cât mai mulți prieteni, dar când e nevoie să ofenseze, trebuie să își facă dușmani adevărați. Mai bine să ai un dușman recunoscut decât o mulțime de cunoștințe călduțe.”[1]
Așa că la naiba cu stânjenitoarele „cunoștințe călduțe”, în „câmpul tactic” ai doar vrăjmași ! Iar de nu mă credeți, uitați-vă cu atenție în oglindă! Chiar, cine este individul din spatele dumneavoastră care zâmbește sardonic? Nu cumva este Necuratul, stăpânul „dumbrăvii minunate” a serviciilor secrete ? Altminteri, de ce președinții Curții Constituționale și Înaltei Curți de Casație și Justiție s-ar fi întâlnit în condiții de semiclandestinitate, asemenea ilegaliștilor comuniști de odinioară? Culmea, un rendez-vous la capătul căruia distinsa doamnă Cristina Tarcea a găsit de cuviință să ne dezvăluie că „singurul lucru pe care pot să vi-l spun acum este că a fost o discuție în care am fost pusă să-mi țin telefonul în anticameră, iar discuția s-a purtat pe întuneric, atât de întuneric încât la final am luat haina domnului Dorneanu pe mine”… Nu mai e nimic de adăugat, nu? Mă tem că răspunsul vine de la sine. Dacă șovăiți, așa să vă ajute Scaraoțchi, jupânul discreționar al părelnicului „stat de drept” ! Dacă nu, Dumnezeu să vă înmulțească gândul bun și omenos !
Autorul
–––––––––––––––––-
[1] W. Culbertson și A.M. Owsley, Pagini de jurnal (doi diplomați americani în Bucureștiul interbelic)