În urmă cu circa 50 de ani, Alexandru Mironescu se plângea în jurnalul1 său că „Pământul acesta oferă imaginea unui cap plin de abcese, unui corp bolnav, amenințat de o boală gravă, de o febră, de o septicemie: absolut pretutindeni revolte, răzmerițe, anarhii, eforturi parcă inutile, incendii, pregătiri de ostilități, înfruntări rasiale, o materie omenească fermentând parcă într-un non-sens, într-o obscuritate, sub imperiul unor duhuri și a unor germeni care folosesc inconștiența, confuzia de instincte, jocul cu neantul, cu autoflagelarea”. Eu aveam atunci doar șase ani și nu simțeam nimic din toată frământarea celui care gustase cu vârf și-ndesat din binefacerile pușcăriilor comuniste. Dimpotrivă, mi se părea că lumea asta este un tărâm al păcii și liniștii, al armoniei și binecuvântării. Dar nu era, deoarece în jurul meu se petreceau fel de fel de evenimente zguduitoare: în Grecia se instaura regimul coloneilor la capătul unei lovituri de stat militare, în Orientul Mijlociu se declanșase cel de-al Treilea Război Israeliano-Arab („Războiul de șase zile”), soldat cu ocuparea de către evrei a Sinai-ului, Cisiordaniei, Fâșiei Gaza și a Platoului Golan, dar și cu fuga masivă a palestinienilor în Iordania și Liban… În Nigeria, partea răsăriteană se rupea de patria-mamă, în Biafra începea masacrul, iar de Gaulle, aflat în vizită oficială în Canada, striga de la tribună, spre surprinderea tuturor: „Trăiască Québec-ul liber !”… Iată, așadar, întâmplările care îl sileau pe diarist, personalitate remarcabilă a Rugului aprins, să se arate într-atât de îngrijorat de soarta omenirii.
Astăzi, lucrurile nu s-au schimbat defel, aceleași frici și spaime, aceleași temeri și angoase, semn că lumea asta mare, ai cărei trăitori efemeri și neînsemnați suntem, își vede de ale ei, insensibilă la văicărelile și lamentările bieților muritori. Și-și exersează cu aceeași deșănțare vocația Apocalipsei, a prăpădului global… Căci, deși a mai trecut o jumătate de secol, grozăviile n-au încetat o clipă. Bunăoară, în Africa de Sud, șeful partidului radical socialist și-a anunțat compatrioții că „Timpul reconcilierii este depășit, a venit timpul dreptății. Trebuie să restaurăm demnitatea poporului nostru fără a-i despăgubi pe criminalii care ne-au furat pământul !” Criminalii sunt, desigur, albii, în posesia cărora se mai găsesc doar 73% din terenurile agricole, față de 85% în 1994, la abolirea apartheid-ului. Liderul de culoare tocmai ce ne asigurase că „Nu cerem masacarea albilor. Deocamdată !” Se deschide astfel calea „furtului rasist”2, semn că „O revoluție copiază foarte curând structura puterii pe care a răsturnat-o.”3 Oricum, Capul Bunei Speranțe a devenit un teritoriu al răzbunării, motiv pentru care populația descendentă din ocupanții buri, francezi și englezi a scăzut considerabil, vreo 4 milioane dintr-un total de 55. În definitiv, „Continentul Negru” continuă lupta de emancipare, de ieșire sângeroasă din sclavie, întrucât, nu demult,
Robert Mugabe4 și-a desăvârșit „reforma agrară” cu sloganurile: „Acum, noi vom fi invadatorii celor care ne-au invadat !” și „Nu fiți blânzi cu albii ! Pământul este al nostru, nu al lor !”
Nu foarte departe, Siria este măcinată de un război civil devastator, vâlvorit de marile puteri internaționale, măcel care a golit de locuitori țara cândva leagăn al civilizației. Așa se explică faptul că cei mai numeroși imigranți în Occident sunt sirieni, noi, românii, fiind lângă ei. Unii, refugiați de război, alții, din pricini economice, degradantă alăturare…
La Ierusalim, noua capitală impusă de sturlubaticul Donald Trump, porțile Bisericii Sfântului Mormânt au fost închise ca protest la „atacul sistematic și fără precedent contra creștinilor din Țara Sfântă”, după ce autoritățile israeline au hotărât taxarea proprietăților lor și promovarea unor legi de expropriere…
În altă parte a globului, în Asia, coreenii par că ar pregăti reunificarea, reparând astfel eroarea, una dintre multele, de altfel, comisă de sovietici și americani la finalul celei de-a doua bătălii planetare. Phenian-ul zurbagiului Kim Jong-un joacă tare, cu nucleara pe masă, stârnind admirația unora și îngrijorarea altora… Istoria se repetă sanchiu, fiindcă, tot în 1967, același Alexandru Mironescu consemna tulburat: „Confiscarea vasului american Pueblo de către nord-coreeni este o provocare de o gravitate extremă. S-a umplut rău paharul vexațiunilor pe care de ani de zile le primesc americanii? În orice caz, sunt puși într-o teribilă alternativă. Ne aflăm într-o grozavă așteptare. Oare și în preziua unei noi conflagrații mondiale ?”
Tot acolo, dar la Beijing, Xi Jinping se gătește să devină președinte pe viață, „gândirea” sa făcându-și loc ca secțiune sacrosanctă în Constituția partidului, modificată la ultimul congres…
Aproape de noi, în Italia, extremiștii au triumfat în alegerile parlamentare din martie, 70 % din voturi mergând înspre formațiunile politice anti-sistem, într-un gest de răzvrătire împotriva imigrației și a Bruxelles-ului. Mișcările naționaliste cunosc o revigorare alarmantă, așa încât „Peninsula” s-a înscris previzibil în siajul Austriei, Ungariei, Poloniei, Cehiei și, oarecum, al Germaniei. Brexit-ul a creat un precedent contagios, iar virulența revoltei catalane va spori numărul prozeliților întru separatism. Europa seamănă cu un „butoi de pulbere” și „Planul lui Kalergi” este în plină derulare, o perspectivă deloc încurajatoare.
Să nu uit sutele de mii de morți nevinovați căzuți de-a lungul și de-a latul pământului, victime ale dezaxaților religioși și nu numai. Dar câmpul acoperit cu cadavrele lor nu mai emoționează pe nimeni, păi cum să impresioneze cifrele uriașe ? Andrei Crăciun are dreptate, „Trăim vremuri proaste pentru tragedii. Destinul nu mai e la modă.” Nici cel individual, nici cel colectiv…
Nu că toate astea seamănă izbitor cu atmosfera descrisă altădată de Alexandru Mironescu ? Duhurile autoflagelării și autodistrugerii n-au pierit, viețuiesc bine mersi și se plimbă nestingherite de colo-colo terorizându-ne. Însă lumea va supraviețui și de data aceasta, iar peste alți 50 de ani altcineva se va amuza citind idiosincrasiile mele…
––––––––––––––
1Admirabila Tăcere
2Ernst Roets, director general adjunct al Afriforum
3Alexandru Mironescu
4În 1980, Robert Mugabe câștiga cu partidul său socialist alegerile și proclama independența țării. O țară cândva imperiu, Imperiul Zimbabwe în secolele XIII – XV, pe teritoriul care acum aparține Botswanei și Mozambic-ului. I-au urmat apoi imperiile Monomotapa, Torwa și Razwi, pentru ca britanicul Cecil John Rhodes să pună bazele Zambiei moderne. O vreme, Zimbabwe, cu o populație azi de circa 16 milioane de locuitori, din care câteva sute de mii albi, se va numi Rhodesia de Sud, de la onomastica englezului.