MOTTO:

„Și-acum se-aude clopotul fatal,
Vin vremuri de urgie și de grindini
Și este seara ultimului bal,
Din zori, vom fi români de pretutindeni.

 

Probabil, mâine-aici va fi pustiu
Și toți în pribegie vom porni-o,
Drum bun, popor pierdut la un pariu,
Adio, mamă patrie, adio!”

Adrian Păunescu, România, ultimul bal

 

          După experimentul sângeros din decembrie 1989, unic în spatele Cortinei Roșii de atunci, România n-a învățat nimic. Nimic ! Am acceptat cu tembelă încântare să ne demolăm  tot  ce construiserăm în trei decenii de „împliniri mărețe” și să urlăm cu smintit avânt că asta se cheamă reformă… Ruinați și spălați pe cerebel de haita diversioniștilor din cele patru zări, am scornit curcubeie și băi de mulțime pentru alde Bush și pentru cine s-a ma nimerit pe aici, veniți ca să ne despoaie și de ultima cămeșoaie de patriotism. Am devenit repejor o afacere profitabilă în ochii geambașilor de pretutindeni și, zeloși din fire când e vorba să ne dăm în stamba ticăloșiei și a trădării, ne-am trezit în pielea goală, și aia amanetată ălora de afară… „C-am fost, în viața noastră, blestemați/S-ajungem chiriași la noi în țară./Din tot ce facem, nu avem nimic, Ne macină străine interese”[1]… De dragul intrării în alt bloc, de data aceasta apusean, iar nu răsăritean, ne-am angajat cu servilismul peren să  nu crâcnim  orice ni s-ar impune.  Și n-am crâcnit, „că noi, ca neam, avem destinul frânt/ Și suntem de prisos și nerentabili”[2]… Rând pe rând, din vremea năpastei numită Băsescu îndeosebi, politicienii neaoși s-au îngrămădit la porțile bruxeleze, aidoma celor mai dezgustătoare slugi, ca să-și pârască dușmanii de crez din bătătura natală. Cel mai scabros spectacol național s-a pornit cu un sârg  ce-ți răsucea stomacul pe dos, mai ales că sinistrul cor al delatorilor îi cuprindea pe președinte, premier, intelectualii de teapa lu’ Liiceanu și nu numai. Europa lua cunoștință astfel de stricăciunea de caracter a neamului de la gurile Dunării, învățat de secole că sabia  nu taie niciodată capul plecat. „Umili, ne cerem scuze de la toți,/Că nu ne-am chinuit destul în viață”[3]… De parcă nu era suficient, ne-am îndoit și  șalele până la postalii lustruiți ai noului stăpân, căruia i-am îngăduit un alt experiment –  cel judiciar. N-a durat decât o clipită și italienii ne-au privit cu invidie, mascarada lor „Mani pulite” fusese un joc nevinovat pe lângă Inchiziția  dezlănțuită sub stindardul „Penalii la  pușcărie !” Desigur, singular în spațiul comunitar ! Au picat premieri, miniștri, parlamentari, oameni de afaceri, magistrați, primari etc, în marșul  funebru al cătușelor și-n uralele gloatei canibale ațâțată prin stupidele lozinci manipulatoare: „Vrem o țară ca afară!” sau „Să stârpim hoția!” Ușor, ușor, cazierul  judiciar a înlocuit cartea de identitate, iar producția de arestați pe cap de locuitor a bătut știutele și neștiutele recorduri de pe „Bătrânul Continent”. Păpușarii transnaționali își frecau excitați și extaziați palmele, planul lor rodea ca niciunde altundeva. Avuția toată, adică creierele școlite, vrednicele brațe de muncă, resursele solului și subsolului, aerul, cu noxe cu tot, le  aparțineau  ăstora,  veneticilor. „Nu mai avem nici fabrici, nici pământ/Vorbim și limba noastră-n altă limbă”[4]… Nouă? Sărăcia și nevoile, mama ei de ursită ! Cum circuitul banilor în raiul comunitar presupune ca „milostivul” creditor să câștige mereu,  s-au inventat fondurile europene. Ciudat însă, firmele românești se aleg cu praful de pe tobă, nu și cele extranee, ale căror legături cu decidenții din birourile de la Bruxelles sunt înadins ignorate. Ce conflict de interese, ce corupție ?… Mușcați-vă limba, legea există doar pentru proști și lachei… Or, ca să controleze cu strictețe bănosul traseu, eurobarosanii s-au gândit să mai încerce ceva în patria bășcăliei – impunerea la primăriile semnificative a unor neromâni. S-a mizat pe dezbinarea cobailor înțelepțiți la  Poarta Fanarului și pe prejudecata că și ăl mai năvleag străin e  mai bun decât rumânul. La început a fost „cazul Clotilde Armand”, cu care ne-am pomenit candidând în sectorul 1, și nu în 5, de pildă. Chiar dacă a căzut la primul examen, isterica franțuzoaică n-a cedat și a izbutit patru ani mai târziu, deși lucrurile nu s-au limpezit încă. Dar amănuntul n-o deranjează defel pe „madam Cloti”, de vreme ce ne lămurește cu tupeul mărginitului că „Occidentul nu mai are nevoie de religie, de suflet și spirit”. Urmărind-o în aparițiile publice pe glăsuitoare,  ca produs  al civilizației vestice, chiar că îi dau dreptate. Gura păcătosului adevăr grăit-a ! Întărâtată de experimentul adversarei istorice, Germania nu s-a lăsat mai prejos și ni l-a făcut cadou pe un oarecare Dominic Samuel Fritz, un  pierde-vară, a cărui realizare notabilă este „Timișoara Gospel Project”. Din autoportretul, nerecomandat  diabeticilor, aflu că stimabilul neamț a crescut la sat, unde i s-a stârnit brusc pofta de a vedea lumea. Așa că, pe la 16 ani,  Parlamentul Germaniei i-a oferit o bursă și atât  i-a trebuit adolescentului ca s-o tundă în Statele Unite, loc în care s-a simțit întâia oară european. Dumnezeule, ce emoționant, ce revelație !… Pe mine altceva mă râcâie: cum naiba de Bundestagul a ghicit intenția puberului Samuel și i-a facilitat îndeplinirea visului ? Zău că nu pricep… Telepatia e desăvârșită. Fascinanta  și filantropica aventură a cunoașterii l-a adus, pe la 19 ani, și laTimișoara și, îndrăgostit dintr-odată de meleagul bănățean, și-a jurat în sine că va reveni. Bursier al Fundației Academice Naționale Germania, a studiat științele politice și administrative la Universitatea din Konstanz, apoi în „Hexagon” și-n Marea Britanie. Lucrarea de licență (ați ghicit!) a fost despre politicile sociale din…România. Fără să-și dea seama, tipul a devenit politician și, sub vraja  iubirii dintâi, s-a întors… acasă, pe malurile Begăi. În timpul liber, Herr  Primär compune, merge cu bicicletă și stă pe „Netflix”, că, deh, „oameni  suntem”… Voluntariatul fritzist, zic răutăcioșii, ar fi „acoperirea perfectă” în limbajul serviciilor secrete, dar cine să descâlcească ițele  unei asemenea susțineri? Oricum,  nu mi se pare deloc întâmplătoare  plasarea sa ca edil în viitoarea Capitală Culturală Europeană din  2023[5]. Pe  de altă parte, altceva mă zgândără și zău dacă îmi explic resorturile  pentru care un adolescent german (nu albanez sau pakistanez!) se apucă să învețe limba română (nu spaniola ori  italiană sau engleză !) și își alege la licență un subiect despre politicile sociale de la noi !! Să-l fi pregătit ăia din fragedă pruncie, în cadrul unui plan într-atât  de minuțios ? Păi, altminteri ce caută un teuton să buchisească graiul mioritic?…

Mă ia cu fiori pe șira spinării. Dacă în viitorul apropiat, marile puteri, sătule să se folosească de cozile de topor valahe, își vor trimite în biata noastră republică un întreg aparat  politico-administrativ? Cu șef al statului, bineînțeles, și cu guvern și primari în centrele importante, căci frontierele sunt o ficțiune deja. Ca și independența și suveranitea națională, ce mai tura-vura ! Desființarea națiunilor nu-i vorbă de șagă, fraților !

                              Epilog

               „Și vii, și morții, amestecați, acum,

                Dispuși să emigreze se arată,

                Mormintele se pregătesc de drum,

                În România deromânizată.”

–––––––––––––––––

[1] Adrian Păunescu, România, ultimul bal

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Adrian Păunescu, România, ultimul bal

[5]  A se citi articolul Brândușei Armanca din 18 decembrie 2020 în legătură cu dezvăluirile presei germane cu privire la rețeaua dubioasă a desemnării Capitalelor Culturale Europene, materialul fiind prezentat  și la postul Radio Europa Liberă România. În acest sens, ziarista scria: „Cazul Timișoarei seamănă cu al majorității orașelor din Europa care s-au aruncat cu ambiție în competiția culturală, pe banii administrațiilor locale și ai ministerelor, fără să își dea seama că vor fi victimele unui sistem închis de experți care aduc cu ei producții de la prieteni (vezi Circul Cirkor adus la Timișoara de Chris Torch din Suedia, țara sa de reședință), precum și «concepte culturale standardizate pe bandă rulantă», cum a constatat Geert Mak­ în cartea sa Așteptări mari. Pe urmele visului european.

Îi regăsim conferențiind la Rijeka și la Matera, consiliind la Chemnitz și la Novi Sad, implicați în management ici-colo, ca «mentori, speakeri, lideri de work-shop» ai SECoC, departamentul european pentru Capitale Culturale. Comisia Europeană s-a mulțumit să traseze niște reguli, printre care și interzicerea conflictului de interese. Totul pe încredere, fără verificare. Dealtfel, unul dintre oamenii SECoC ai biroului de la Bruxelles, Gerald Colleaux, este inginer. Și la el au ajuns memoriile critice de la Timișoara, dar fără rezultat.

Timișorenii încă așteaptă măsuri ferme din partea noii administrații locale, principalul finanțator, pentru o potențială redresare a proiectului până în 2023. Și nu doar atât: desecretizarea contractelor confidențiale plătite din bani publici, schimbarea managementului, energizarea proiectelor artistice și a lucrărilor de infrastructură culturală neglijată de trei decenii.” (https:// Presa germană dezvăluie rețeaua dubioasă a desemnării Capitalelor Culturale Europene. Timișoara, același sistem corupt).