… Altminteri nu aterizam la țanc pe aeroportul din Madrid, în zorii zilei de 11 iulie 1982, când „soarele ardea ca un balaur înainte de moarte.”[1] Puhoi de lume în capitala Spaniei. Taximetristul care mă duce la stadion ține cu Barça și îmi face un semn cu degetul mare de la mâna dreaptă. Îmi povestește despre naționala lor și îl înjură pe Santamaria, îi reproșează câte-n lună și-n stele. Mă întreabă de unde sunt, iar când îi zic, rămâne o clipă pe gânduri, după care izbucnește cu gura până la urechi: „Dobrin, Dobrin !” Mi-l laudă pe Kubala și nici nu știu când ne-am apropiat de arena mitică. Santiago Bernabéu freamătă. Sandro Pertini șade lângă regele Juan Carlos. Ce diferență între cei doi, de vârstă, de alură, de atitudine… Dar mie îmi este mai drag italianul, seamănă cu un bunicuț. I-aș sări în poală și l-aș ruga să-mi depene povestea goleadorului Rossi, cum s-a transformat ex-juventinul, într-o noapte, dintr-un ratangiu și pomanagiu într-un prinț strălucitor. Și îmi mai place bătrânelul fiindcă n-aduce deloc cu îngâmfatul ăla de Mussolini. În fața mea, la trei rânduri mai jos, o braziliancă nespus de frumoasă, cu un decolteu adânc, își mișcă sânii și coapsele amețitor, pe ritmuri numai de ea știute. „În curând ai să devii bărbat și ai să cauți femeia, o aud confesându-mi-se. O s-o găsești anevoie, dacă ai noroc, dacă nu, îți va rămâne regretul. Regrete vei avea și de-o vei întâlni, iubirea e doar o închipuire, nu te încrede în cărți, în poveștile scornite ca să ne ducă la pierzanie. Ești mai câștigat după o desfătare carnală, eu nu dau două parale pe dragoste. Minciuni, minciuni, inocentule !” Apoi își rujează buzele voluptoase și deja imaginația mi-o ia razna…
–––––––––––-
[1] Alexei Nikolaevici Tolstoi, Petru I