… De atâta hârjoneală, lumea comunistă și-a azvârlit uniforma purtată cu de-a sila și a luat calea Romei. Șuvoiul m-a purtat și pe mine într-acolo și iată-mă din nou în Piața Navona, holbându-mă la un ecran uriaș. Este 8 iulie 1990 și la mine în țară nu-i liniște. Nu am chef de fotbal, așa că nu merg la stadion, privesc în jur cu inima strânsă și implor soarta bună care are grijă de patriile globului să nu ne scape din brațe. Zăbovesc pe o băncuță de ciment și îi cercetez pe turiștii care întârzie la mesele scoase pe trotuare. Sunt îmbrăcați altfel decât mine, sunt relaxați și exuberanți, au exercițiul afabilității și au bani. Își pot cumpăra orice le dorește inimioara, pe când eu n-am în buzunar decât un firfirel, căpătat de la un trecător generos. Noi, românii, suntem săraci și Europa ne trimite ajutoare din prisosul lor. Ce dacă sunt vechituri, nouă ne lipsesc atâtea, încât nu refuzăm nimic! Pe o plasmă imensă îl recunosc pe Brehme, îl știu de la Kaiserslautern, când i-a eliminat Craiova Maxima. Neamțul exultă de data aceasta, a înscris din penalty și Germania lui e din nou campioană mondială. Maradona plânge și se uită chiorâș la Ăl de Sus. Ca și mine, un biet românaș rătăcit în Piața Navona la răscrucea anotimpurilor politice. Cobor pe malul Tibrului. În curând, „noaptea va țese o plasă, cărarea asta va lua înfățișare de pârâiaș, fiecare tufiș va părea locuit, până și un cadavru va părea frumos, iar orice femeie – plină de taină. Poate că într-adevăr așa și trebuie să fie: toată înțelepciunea lumii e cuprinsă în această înșelătorie”[1]…
–––––––––––––––
[1] Alexei Nikolaevici Tolstoi, Calvarul; surorile